Leucoplast

Zilele trecute m-am tăiat la mână.
S-a întâmplat atât de redepe încât abia am avut timp să reacţionez.
Am simţtit lama ascuţită cum îmi penetrează pielea.
O rană adânca şi mult,foarte mult sânge.
Am imbibat două prosoape de o roşeaţă înspaimântătoare.
Am ţtinut cealaltă mână peste rană în speranţa că se va opri.
Nimic.
Am căutat un leucoplast.
Rana sângera abundant în continuare.
A trebuit să iau mâna de pe ea ca să pot căuta mai bine.
Simţeam durerea exact ca atunci când îţi pică pe mână o picătură de ceară încinsă.
În trusa de prim-ajutor : tifon,alcool sanitar,foarfece.
Leucoplast nu.
Tifonul s-ar fi îmbibat prea repede de substanţa roşie.
Mă durea cumplit.
Simţeam cum locul zvâcnea şi cum sângele pompa.
Ieşea pe pielea mea albiciosă într-un contrast ciudat.
M-am aşezat pe pat.
Încercam cu disperare să opresc sângele.
Rana era atât de adâncă încât întrezăream carnea rozalie.
M-am ghemuit şi am încercat să nu mă mai gândesc.
Gândurile mele fugeau într-adevăr departe.
Departe,dar totuşi la durere.
Mă gândeam la rănile vechi,la cicatricele pe care le aveam,la corpul meu presărat de astfel de semne.
Parcă acum mă dureau toate.
Dar niciuna ca aceasta.
Câteva minute parcă se opri timpul.
Apoi m-am regăsit pe o stradă.
Cu un pavament gri,copaci inalţi şi bătrâni şi case înghesuite.
Dintr-una ieşira doi copilaşsi.
O fetiţă brunetă şi un baieţel cu tenul alb.
După câteva minute în care s-au jucat cu mingea se luară în braţe.
Mă simţeam atât de fericită să îi văd.
M-am trezit în camera mea.
În casă era foarte cald,atât de cald încât mi se uscaseră buzele.
Am privit rana.
Mai cursese puţtin sânge pe cearşaf,dar acum carnea roz nu se mai vedea.
O coajă mică si maronie parcă încerca să o protejeze.
Am zâmbit.
Nu mai durea atât de tare.
Simţeam cum zvâcneste în interior,dar nu mai durea.
Am zărit pe birou,lângă o poza cu mine din copilărie,un leucoplast.
L-am desfăcut şi l-am aşezat încet pe rană.
Parcă se contopea cu pielea.
Parcă vindeca.