Hemoragie

Când am intrat astăzi în redacţie am găsit pe biroul meu următorul articol :
“În decursul zilei de ieri,a fost adusă la spitalul X din oraş,o pacientă cu plagă deschisă la nivel toracic,cu chipul plin de contuzii şi corpul presărat de vânătăi..Am preluat imediat cazul.Rănile i-au fost curăţate şi pansate.Momentan este conectată la aparate.Zilnic îi schimbăm pansamentele.Totul este supravegheat.Hemoragia din zona toracică ne pune câteva semne de întrebare în schimb.Pansamentul ei trebuie schimbat mult mai des întrucât se imbibă imediat de un sânge ciudat de roşu.Chipul ei alb este desfigurat.Distingi doar părul ondulat ce îi acoperă perna şi degetele lungi ce atârnă pe marginea patului
Astăzi au venit părinţii ei.Au înmărmurit la vederea “piticei” lor,tind să mentionez că pacienta este o mignonă.Au fost intrebaţi :ce i s-a întâmplat?
Ei au răspuns cu lacrimi în ochi : nu stim.Ieri dimineaţă a plecat de acasă şi după am fost chemaţi la spital.Nu ştim ce i s-ar fi putut întâmpla,îşi găsise liniştea, deci nu ştim ce sau cine a adus-o în această stare."
Povestea mi-a tăiat răsuflarea.Am scăpat articolul din mână şi fără să mă gândesc am mers la spital.Nu vroiam să scriu o poveste despre asta,vroiam doar să cunosc această fată.
Am ajuns la spital într-un suflet.Am întrebat un doctor,care a fost foarte draguţ şi m-a dus în camera ei.
Era singură.Un pat cu aşternuturi verzi,un urs mare la fel de verde,trei lalele şi multe fotografii îi decorau camera.Nu părea o cameră de spital.
Era inertă.M-am apropiat şi am observat şi eu buclele negre.Hemoragia de pe pieptul micuţ zvâcnea într-un mod ciudat.Am ieşit şi am vorbit cu medicul despre starea ei.El mi-a spus că nu a mai întalnit un asemenea caz..Rana îi punea multe semne de întrebare.Un om normal cu o astfel de rană ar fi murit imediat,ea în schimb nu.
În ciuda aparatelor la care era conectată,ea părea că doarme şi că pur şi simplu nu îşi doreşte să vorbească sau să stea cu noi cei de “afară”.Era primul articol citit de mine care m-a impresionat în asa fel încât să vin să văd ce s-a intamplat.Luni intregi am venit zilnic la spital.
I-am cunoscut familia şi o parte din prieteni.Sora şi mama ei erau zilnic lânga ea.Dormeau în cameră cu ea,în speranţa că Mimi ( aşa am aflat că o chema ),va da un semn.
Într-una din zile vorbeam cu o asistentă si îi spuneam :ce păr frumos are !
Ea mi-a răspuns : Seamănă cu al tău !
Atunci am avut senzatia că Mimi asculta ce vorbeam.Ştiam că ceva grav i se întamplase,dincolo de rănile fizice.Toate se vindecaseră,mai putin rana de pe piept.
Zilnic primea vizite de la zeci de persoane.Stăteau zile întregi cu ea,dormeau în spital şi mereu îi aduceau lăcrămioare sau lalele şi câte un ursuleţ,de obicei verde.Am observat asta. “Trăia” într-un univers verde făcut de persoanele care o iubeau.
Eu nu ştiu de ce veneam,dar ceva mă chema acolo.Avea cum am zis,zeci de rame şi am vrut să-i fac un cadou.Am făcut un colaj cu noi două şi l-am înrămat.Am observat atunci că avea ochii de un negru închis şi ce m-a şocat a fost cicatricea mică de pe frunte.Şi eu o aveam.
Într-o poză am regăsit figura unui baiat ce mă făcea parcă să-mi amintesc de propria adolescenţă.Era lângă ea în poza.Un tip brunet,cu pielea albă,dar pe care în mod ciudat nu îl văzusem la spital.
Am intrebat-o pe mama ei de el.
Ea a raspuns cutremurată : el este singurul care nu a venit să o vadă.
La auzul acestor cuvinte am început să tremur şi am părăsit salonul.
Am ajuns acasă.Soţul meu nu era acasă.Locuinţa era exact cum o lăsasem,doar că era foarte frig.Am aprins televiorul.În ciuda zgomotului din casă,eu eram cu mintea departe.Am privit pozele de pe etajeră şi am zâmbit la vederea ochilor soţului meu.Erau de un verde smarald.Îl iubeam.După, m-am întristat brusc la vederea unei poze cu mine cam la aceeaşi vârstă ca a lui Mimi.
Nu puteam să nu observ asemănarea.
M-am aşezat în pat.Aveam să fiu singură astă seară.
Am avut coşmaruri până dimineaţă.
M-am trezit extrem de agitată.
Am ajuns la spital şi vestea care mi-a fost dată m-a bulversat complet.Trecuse prea mult timp.Mimi trebuia să fie deconectată de la aparate.Nu puteam permite asta.Simţeam că dacă fata asta moare,sufletul meu va muri odată cu ea.
Am vorbit cu parinţii ei şi raspunsul a fost :nu.Era prea devreme.Toţi credeam în zâmbetul piticei.
Au urmat zile,nopţi întregi în care am stat cu ea.Îi citeam articole din ziar,îi puneam melodiile preferate,îi placea Celine Dion-My heart will go on.
Ştiam că aude.
Într-o zi, în timp ce veneam la spital grăbită,un tânăr s-a ciocnit de mine şi mi-am scăpat toate materialele pe jos.Când am ridicat privirea,am regăsit ochii negrii şi pielea albă a tânărului din poză.
A făcut ochii mari.Cred că asemanarea mea cu Mimi l-a bulversat.Nu ştiu ce îmi inspiră acest puşti,în niciun caz maturitate sau bărbăţie căci gesturile aleatorii,limbajul ciudat şi ţigarea aprinsă îi dădeau un aer de copil cu aspiraţii de “om mare”.
Toţi prietenii ei aveau ceva din veselia ce o caracteriza,dar el,nu stiu ce avea,era un altfel de om şi crede-mă am văzut multe tipuri de oameni în viaţa mea.
El îmi era cunoscut.Mirosul,pielea,ochii şi totuşi nu îmi aminteam.El mi-a întins mâna şi mi-a zis:
“Deiu,îmi pare bine !”
Nu i-am întins mâna.Ceva mă reţinea.Mi-am adunat materialele şi am plecat.Mimi mă aştepta.
După câteva zile primesc un telefon.
O voce cunoscută : Bună,ne-am întâlnit zilele trecute pe stradă.Atunci ţi-a cazut cartea de vizită şi am decis să te sun.Ştiu că pare ciudat,dar mă faci să-mi amintesc de multe lucruri.
Firea mea sceptică a spus doar : OK si ?
El : şi nu ştiu cum să-ţi zic.Am văzut că eşti ziaristă.Eu :da.
El : ne putem întâlni ?
Eu : poţi veni la sediu dacă vrei,acum trebuie să închid.
Am şi uitat de acest eveniment şi am fugit la spital.
A doua zi am mers la birou.Puştiul ciudat de pe stradă mă aştepta.
Am intrat,mi-am aşezat documentele şi am zis :OK stai să-mi iau reportofonul şi îmi povesteşti ce vrei.Despre ce este articolul ?
El : dar nu am venit pentru asta.
Eu : atunci ?
El : am venit pentru tine.
Am râs puţin.
El : îmi aminteşti de cineva…şi a tăcut privind ochii ameţitori ai soţului meu din poza de pe birou.
El : eşti căsătorită.
Eu : nu răspund de obicei la astfel de întrebari,dar da.
A tăcut.
Se bâlbâi un pic.Aprinse o ţigare şi spuse : trebuie să stii că de când te-am văzut ochii tăi m-au ameţit.
Scoase din buzunar o poză şi mi-o întinse.
Ai ochii ei.
În poză Mimi îmi zâmbea plăcut.
Atunci am realizat totul.Ştiam tot.Vocea,gesturile,tot.Telefonul suna.Era mama lui Mimi care spuse : Pitica,s-a trezit pitica.
El continua să vorbească : întelege eşti ca ea,ochii ăia,eşti ziaristă,cum îşi dorea ea sa devină,ai parfumul ei.Te vreau înapoi.
În faţa ochilor îmi trecu toată viatâţa : dragoste,dor,durere,liceu,facultate,tot.
I-am zis : taci.
Eu trebuie să plec.
Am ajuns la spital.Mimi era asezată în fund pe pat şi se uita la “Viaţa cu Louie’’,desenul meu preferat.Avea în mana poza cu noi două.Mi-a zâmbit şi mi-a spus : Mi-a povestit mama tot,îţi multumesc.
Totul se potrivea.Cum de nu realizasem mai devreme : Mimi ,iniţialele mele.
Pansamentul de pe pieptul ei era curat.
Mi-a povestit tot.
Ziua aceea a schimbat vieţile amândurora.
Cu timpul şi-a revenit complet.A fost externată.
Acum este cea mai bună prietenă a mea. De curând a cunoscut un băiat cu ochii verzi şi s-a îndrăgostit.
Ciudat sau nu experienţa asta mi-a schimbat radical viaţa.
Acum sunt ceea ce vreau să fiu.