Am o boală incurabilă !

Respir un fel de “nu stiu ce”,o adiere egoistă ce îmi dă ameţeli.
Am în permanenţă dorinţa de a retrăi ceea ce am fost, ceea ce aveam şi ceea ce am pierdut.
Am halucinaţii, regrete, crize şi momente când urlu de durere.
Urlu din toţi rărunchii. Zbier, ţip şi mă zbat ca şi cum un demon mi-ar invada sufletul.
Sunt înveninată zilnic cu dorinţe ce îmi sufocă sufletul.
Vreau ce am avut, dar urăsc că încă depind de asta.
Am întrebat ce pot face ca să scap.
Mi s-a răspuns cu tăcere.
Nu ştiu ce este mai grav : boala sau tratamentul pe care trebuie să îl urmez.

Ca un nebun !

Vreau să mă îndrăgostesc ca o nebună.
Vreau să simt, vreau să am, vreau să deţin.
Vreau să mor de dorul, dar şi de dragul lui.
Vreau să mă trezesc dimineaţa cu un zambet ciudat de prostesc, dar şi ciudat de firesc.
Vreau să nu fortez nimic.
Vreau să mă domine, dar în acelaşi timp să-i fiu stăpână.
Vreau să mă vrea, dar să nu mă cheme.
Vreau să ştiu singură când trebuie să merg.
Vreau să mă iubească aşa cum nu a mai iubit pe nimeni.
Vreau să nu îmi dea nimic, dar să îmi ia totul.
Vreau să fie acolo fără să il chem.
Vreau să plece când nu mă aştept şi să se întoarcă atunci cănd mă doare cel mai tare.
Vreau să vindece.
Vreau să nu mă bage în seamă.
Vreau să fie al tuturor, dar să îl deţin doar eu.
Vreau să ştie cât de mult îl iubesc.
Vreau să profite de sentimentele mele cum voi profita şi eu de ale lui.
Vreau să plece zile şi să se întoarcă săptămâni.
Vreau să ştie tot, dar să nu întrebe nimic.
Vreau sa fie bărbatul care mă deţine şi copilul pe care îl protejez.
Vreau să uite.
Vreau să zâmbească.
Vreau să mă şicaneze.
Vreau să mă alinte, dar să mă şi îmbărbăteze.
Vreau să fie absent uneori.
Vreau să ştie când şi de ce.
Vreau să fie tot sau nimic.
Vreau să mă protejeze ca pe un copil şi să mă iubească ca pe o femeie.
Vreau să iubească ca un nebun.

Trusa de prim-ajutor.

În acest moment, îmi acord creditul de cea mai egoistă fiinţă din lume. Zic tot. Chem tot. Pot să trăiesc din simplul motiv că am tot ce alţii doar visează. Sunt ce vreau, unde vreau, când vreau. Primesc când cer şi sunt luată în braţe când plâng. Am nevoie să îmi zic mie câte lucruri frumoase sălăşluiesc în viaţa mea. Pot. Pot să fiu împuşcată că am faşă elastică, pot să fiu injunghiată că am leucoplast, pot să închid ochii istovită, că am cine să mă resusciteze.
Port în mine amprenta unor oameni care ar muri pentru mine şi pentru care aş muri la rândul meu. Am pe faţă optimismul şi fericirea. Zi de zi sunt vindecată fără să aştept la cozi interminabile, zi de zi sunt bandajată, zi de zi sunt trasă înapoi, zi de zi sunt salvată.

Băi ce greu e !

A rămas doar...

Zbucium
durere
frustrare
dor
nebunie
gand
lecţie
lacrimă
ameţeală
ţipăt
planset
amaraciune
tristeţe
abandon
sfârşit
rană
cicatrice
sânge
chin
desnădejde
teamă
frig
întuneric
frică
panică
dezamăgire
trecut.

Schimbare.

Las melodia sa vorbeasca de la sine.

Vindecare

Zilele trecute ma lovisem in acelasi loc in care am avut aceea taietura urata si, in ciuda faptului ca s-a trasformat intr-o cicatrice, am simtit o durere care parca s-a disipat sub pielea putin inrosita.
Din instict am dus cealalta mana la locul cu pricina pentru a-i oferi putina protectie, dar spre dezamagirea mea, durerea nu a trecut.
Urmatoarea zi a venit, si in timp ce incercam sa ma imbrac pentru a iesi, am simtit aceiasi durere pe care o avusesem cu o zi in urma si am regasit urma rosie inca deasupra pielii mele albe.
Era ca si gand incerca sa-mi aminteasca ca acolo a fost o rana adanca si dureroasa.
Am incercat sa ignor durerea si chiar si roseata, dar nimic.
Noaptea ma durea, ziua ma durea si cel mai tare se intampla sa primesc cate un impuls de durere cand ma imbracam sau cand faceam diverse lucruri prin casa.
Dupa cateva zile in care durerea mi-a tulburat noptile si mi-a facut nefericite zilele, mama mi-a cumparat o fasa elastica.
Am cupins mana cu ea si totul parea in regula.
Mana mea parea protejata de un scut, iar eu puteam continua sa imi vad de lucrurile obisnuite.
In aceea noapte am dormit mult mai bine, durerea era amortizata de modul strans in care era asezat bandajul.
Dimineata insa am fost socata.
Fasa mea era imbibata de o roseata care parca nu te facea sa te gandesti la sange ci mai degraba la un vin rosu.
Am dat jos bandajul si mana mea parea parca fusese intr-o inchisoare. O culoare ciudata se regasea pe ea si rana sangera abundent.
Ma durea ingrozitor, simteam parca taisul cutitului penetrandu-mi din nou pielea.
Mi-am privit mana indelung si in ciuda faptului ca durerea imi cuprindea fiecare celula a corpului, am rezistat zile intregi,si dupa indelungate ore de chin si tortura,am decis sa nu mai pun niciun bandaj si sa astept ca natura sa isi urmeze cursul firesc
Am asteptat sa se faca o coaja.
.

Septembrie-maraton.

Oh cat mi-as dori sa postez ceva dragut.Cat mi-as dori sa va pot povesti o intamplare super draguta din viata mea.Cat mi-as dori sa va zic ca zambesc mai sa ma doara maxilarul.
Dar nu, nu va pot indruga minciuni.
Adevarul este ca este mult mai rau decat ma asteptam. Recunosc fara lipsa de modestie ca sunt un om puternic, dar azi, acum, la aceasta ora tarzie din noapte, pana si eu mi-am pierdut puterea.
Este prea mult. Prea multa durere intr-o singura circumstanta, prea multe rani in acelasi loc, prea mult.
Nu scriu ca sa fiu inteleasa ci din frica de a exploda de atata zbucium interior.
Infiorator. Da, asta este cuvantul care poate descrie cel mai bine sentimentul de a-ti vedea una dintre cele mai iubite fiinte, devastata.
Este absolut infiorator. Nu pot descrie in cuvinte senzatia de neputinta, de frustrare, de iritare cand singura fiinta pe care ai dori sa o vezi toata un zambet, se zbate ca un peste scos din acvariu.
Credeam ca experimentasem durerea, dar ma inselasem. Aceasta rana produce mult mai mult decat o simpla durere. E mai mult decat sange si piele sfasiata. E un fel de cangrena care te ucide. Incet, dar sigur, te ucide.
Pana zilele trecute credeam ca depresia are o unitate de masura si ca leacurile babesti, gen filme vesele vizionate pana la saturatie, chiar isi fac efectul. Ei bine, nu. E mult mai mult.
E acel moment in care parca practic totul se opreste. Nu mai gandesti, nu mai misti, nu mai schitezi absolut niciun gest.
Te trasformi intr-o leguma.
Esti acaparat de un milion de scancete si nu poti lua in brate pe nimeni, auzi un miliard de voci si nu ii poti raspunde niciuneia, vezi cativa metrii, dar nu, nu mai poti atinge linia de sosire.

Phoenix intors

Mor in fiecare zi.
Fiecare frunza cazuta,fiecare insecta strivita,fiecare nor care se disipa ma omoara incet,dar sigur.Parca mi se injecteaza tranchilizant.Cand altii zambesc,eu mor.Mor si nu sunt ingropata, mor si nu raman fara puls,mor si am ochii deschisi.De ce eu mor fara a ajunge in pamant ? De ce eu mor zi de zi, secunda de secunda ? De ce nu pot muri o singura data ? Toata viata am murit.
Am acumulat tone de furie si de durere pe care corpul meu mic nu stie unde sa le mai depoziteze.Tipa dupa ajutor si nimeni nu aude,se zvarcoleste si nimeni nu il vede.
Ma invenineaza si reactionez exact ca acei oameni muscati de sarpe care se zbat din cauza veninului.
Il am in fiecare celula,in fiecare particica si uite asa mai mor o data.
Fiecare zi incepe cu gandul infiorator ca voi mai muri o data. Poate nu in acelasi mod,dar sigur sub aceleasi dureri chinuitoare.
Ma voi zbate,voi tipa cat ma vor tine plamanii si apoi,dupa ore de chin ma voi cufunda singura in propria tacere.
Parca m-am obisnuit,m-am obisnuit sa ma doara muschii,sa nu ma pot misca,sa nu pot schita un gest,sa traiesc viata inverse a unei pasari Phoenix.
Zi de zi mor in propria existenta.

Dintre toti.

In mod normal,de-a lungul vietii unui om obisnuit, se perinda zeci,sute de persoane care il influenteaza sau nu pe respectivul.
Se zice ca oamenii vin si pleaca,dar in realitate toti pleaca ?
Fizic vorbind oricare dintre noi a pierdut legatura cu cel putin o persoana in viata lui.
Dar mintal si spiritual?
Sufletul nostru nu detine mai multe cunostiinte decat avem noi trecute in agenda la “ai mei”?
Cand te ranesti cu un cutit capeti o rana foarte adanca soldata ulterior cu o cicatrice.Este oare valabil si pentru oameni ?
Nu te mai doare ca inainte,nu ii mai acorzi atata atentie ca inainte,dar pielea ciudata asezata deasupra iti va aminti toata viata ca aceea rana a fost acolo.
Creierul uman are capacitatea de a elimina informatiile nefolositoare,dar sufletul are si el aceeasi capacitate? Ce este in fond folositor si ce nu,pentru suflet ?
El poate trai cu asa zisa “rana”?
Cate personae au ramas cu adevarat in suflet si mai ales de ce ?
Cu ce au fost ele mai deosebite ? A fost taietura mai adanca ? Cutitul mai ascutit ?
Indiferent ca aceste persoane au facut sau nu ceva,sufletul le tine adanc intiparite in cele mai ascunse straturi ale lui si ca un gest involuntar,nu le poate elimina.
Sunt acolo,sunt parte din cel care poarta acel suflet.Sunt poate cei care l-au facut sa fie ceea ce este in prezent.
Cu totii avem astfel de rani.In toti zac amintiri,oameni,intamplari care,vrem sau nu, vor face parte din noi pana vom fi la cativa metrii sub pamant.
Egoism sau legea naturii? Avem nevoie sa fim marcati pentru a realiza cine suntem cu adevarat ?

IERTARE

Am obosit.
Nu,nu mă pot duce în pat şi nu pot pretinde că mâine dimineaţă voi fi ok,nu,nu pot bea cafea cu speranţa ca voi zburda de energie.Oboseala mea vine din lucruri mult mai greu de descris.
O regăsesc apăsătoare şi chinuitoare undeva în interior,în cel mai ciudat şi mai neexploatat punct al fiinţei mele.
Este ca o încapere stranie dintr-o casă mare,pe care proprietarii nu o folosesc,dar pe care parcă le este şi frică să o folosească.Este o cameră mică,ciudată,în care te poţi aştepta la orice.
Oboseala mea este atât de apăsătoare încât în anumite zile simt că mă va lăsa fără aer.Este ca atunci când simţi că nu mai poţi inspira,că pur şi simplu cutia toracică îţi este strivită de o greutate pe care din păcate nu o poţi înlătura.
În ultimele săptămâni,cursul existenţei mele a căpătat trasee la care,sincer nu m-aş fi aşteptat.M-am regăsit în faţa unor locuri,oameni,realităţi pe care nu le pot percepe.
Nu ştiu ce sunt şi cum am ajuns să le trăiesc.
Simt ca totul a fost in zadar.Toate eforturile,toate orele,toate aşteptările,totul s-a şters aşa cum şterge o radieră urmele fine ale creionului.
Şi a rămas doar foaia.Goală şi fără sens.Fără putere să treacă mai departe.
Am făcut atâtea frunţi să se încreţească încât mă mir cum acei oameni mai au chip.Am lăsat uimire,teamă,durere în urma mea şi nu,nu găsesc cuvinte pentru a explica de ce.
Nu mă înţeleg şi nu le pot pretinde altora să o facă.
Zac singură în mine ca un parazit.Îmi consum singură propria existenţa şi şochez.Nu ştiu să fiu în tipar.
Îmi iau zilnic energia şi consum şi din ceilalţi toate resursele lor de a mă face să mă simt bine.Oamenii ăstia nu merită atâta chin.

"De ce-urile" vietii mele.

De ce sa pap ?
De ce nu s-a inecat piticu' ?
De ce Alina e mai mare ?
De ce are tati mustata ?
De ce trebuie sa invat poezia ?
De ce trebuie sa dorm la pranz ?
De ce trebuie sa-mi fac temele ?
De ce trebuie sa fac curat ?
De ce trebuie sa intru in casa ?
De ce nu ma intelegi ?
De ce sunt oamenii rai ?
De ce este cerul albastru ?
De ce nu pot sa zbor ?
De ce oamenii discrimineaza ?
De ce asa ?
De ce nu te ajuta nimeni ?
De ce nu inteleg ?
De ce imbatranesc ?
De ce trece timpul ?
De ce pielea mea se schimba ?
De ce ma doare ?
De ce mor ?


Eram serile trecute in pat si asteptand sa ma rapeasca somnul,ma zgaiam cu ochii la tavanul roz din camera mea.Nu,nu am vrut sa va informez ca am un tavan roz.Acesta este doar un element lipsit de importanta.
Ma gandeam la cate intrebari ne punem de-a lungul vietii : noua insine,vietii sau altor persoane.
Sute de "de ce-uri" ne macina existenta inca din copilarie si pana la batranete.La unele aflam raspunsurile foarte repede,la altele in schimb nu.
Nu sunt destul de corect formulate.Gresit.Nu stie nimeni raspunsul la multe dintre aceste intrebari ce ulterior devin retorice.
Vei afla poate cateva pareri,dar adevarul va fi mereu undeva la mijloc.
Si totusi de ce ni le mai punem,daca oricum nu ne raspunde nimeni ?
Acum nu zic sa infiintam Biroul administrativ al intrebarilor fara raspuns,dar sa incercam sa meditam un pic mai mult.
Unii trec prin viata ca rata prin apa,alte elemente din cadrul care ii inconjoara devenind lipsite de importanta.
El este "buricul".Daca stie el ca "pe el l-a adus barzuta",totul este mai mult decat perfect.
Si uite asa parasesti lumea cu o incarcatura pe care nu o aveai cand te-ai nascut doar pentru ca detii curiozitate.

Azi ma imbrac in negru.

Dimineaţa,în timp ce mergeam prin ploaia rece,spre o destinaţie prea lipsită de importanţă ca să o precizez,m-a izbit o durere, un fel de migrenă apăsătoare şi instantaneu am avut un fel de flash-back.
Mi-am amintit de februarie.
Mi-am amintit cum aceea a fost cea mai nepotrivită zi , şi cum el a fost cel mai nepotrivit om.
Totul era nepotrivit.
Cred că şi cuvintele astea sunt total nepotrivite,dar trebuie să fac asta.
Am nevoie de asta.
Am nevoie să urlu aceste cuvinte.
Trebuie să le arunc în vânt şi să fug.
Să le ducă vântul cât mai departe.Poate chiar până la el.
O zi, şi totul s-a trasformat.
Am realizat atunci că ăsta e un joc mizerabil şi că acel tip de oameni sunt prea puri pentru a fi parte din el.
El nu era doar o fiinţă,era om.Nu era doar un biped ce mănâncă şi consumă furaj.Era suflet.
De ce aşa ?
M.am întrebat de miliarde de ori,mă dor buzele,nu mai am cuvinte şi mă doare.
Mă doare că mor suflete,nu că mor oameni.Nu toţi oamenii pot fi considerati şi suflet.
Mă poţi considera ciudată,rea,maliţioasă,dar nu pot să tac.
Trebuie să urlu.Trebuie să mă eliberez.
Trebuie să văd dacă eu am suflet.

Parasirea turmei.[ editoriale Obiectiv Junior]

Printre altele


Mă apropii de finalul liceului şi, după aproape 12 ani de şcoală, privind în urmă, mă întreb la ce mi-au folosit o sumedenie de materii la care a trebuit să învăţ.

Ei bine, e clar faptul că învăţământul din România a suferit în ultimul timp schimbări radicale, care din păcate nu s-au răsfrânt asupra domnilor miniştri, ci asupra unor tineri, şi aşa debusolaţi de vârsta pe care o au. De la grădiniţă la liceu, toţi sunt nişte cobai antrenaţi în diferite proiecte educaţionale ale diferitor miniştri. O generaţie nouă, un nou şir de modificări. Pe lângă aceste schimbări, mai mult sau mai puţin benefice, despre care elevii oricum nu sunt întrebati, şi ei au câteva lucruri de obiectat cu privire la sistemul educaţional din România.

S-a pus atât de mult accent pe schimbarea examenului de Capacitate, a Bacalaureatului, dar nimeni nu s-a gândit vreodată să privească mai în profunzime. Să facă cel mai banal lucru posibil. Să citească un orar al unui licean, fie el la profil uman sau real. Va fi surprins să regăsească materii care nu au nicio legătură cu profilul ales în clasa a IX-a. Din moment ce elevul a decis să se axeze pe un anumit profil, care mai este rostul "îndopării" cu materii care oricum nu îi plac şi care de cele mai multe ori nici nu pot fi regăsite în categoria aceea numită "cultură generală''?

Cred că aceste cunoştinţe se formează în gimnaziu, liceul având doar rolul să îl perfecţioneze pe tânăr în anumite domenii pe care le agreează în mod special.

Unele dintre aceste materii sunt predate într-un mod exagerat, de pe nişte manuale stufoase, care conţin informaţii multe şi foarte frecvent nefolositoare, încât elevul părăseşte sala de clasă după 50 de minute "îmbuibat" cu o serie de informaţii pe care oricum le va uita în câteva zile.

În plus, pentru elevii de clasa a XII-a, timpul este o noţiune extrem de importantă, întrucât ei au foarte mult de învăţat şi ar putea folosi aceste ore pierdute în acest scop, fără să fie nevoiţi să spună: "mă duc pentru că mi se pune absenţă".

Părerile elevilor sunt în general împotriva acestor ore în plus, cu toate că de cele mai multe ori ei se obişnuiesc cu ele şi încearcă să obţină note mari la aceste discipline doar pentru că ele pot influenţa media generală.

Informaţiile dobândite la aceste materii, introduse printe altele, a căror importanţă nu o neg, de cele mai multe ori nu pot fi folosite în mod practic, ci se rezumă la tipicul stil papagalicesc, o mulţime de detalii nefolositoare, care nu îl vor ajuta pe tânăr cu nimic. Nici in liceu, dar nici în viaţă.




De ieri şi până astăzi


Cu toţii trecem de-a lungul vieţii prin perioada adolescenţei. Mulţi spun că este cea mai frumoasă perioadă a vieţii: dragoste, prieteni, distractie, libertate, dar a fi adolescent implică mereu lucruri atât de simple? Adolescenţa este aceea perioadă în care ţi se definesc personalitatea, stilul, caracterul, schimbările nefiind deloc uşor de suportat din punct de vedere emoţional. Firi rebele şi impulsive, aceşti adulţi în miniatură trec însă de multe ori prin adevărate drame înfruntând conflicte majore cu părinţii sau cu societatea. Diferenţa dintre ce a fost "ieri" şi ce este "astăzi" a perturbat dintotdeauna relaţia unui copil cu părintele său existând o listă întreagă de domenii în care cele două generaţii pică foarte greu sau deloc de acord. Haine, prieteni, şcoală, facultate, fiecare subiect iscă o altă problemă.

Folosind clişee gen: "pe vremea mea" sau "tinerii din ziua de astăzi", părinţii încearcă din diferite motive cum ar fi propriile greşeli sau gura lumii să îşi ţină odrasla în frâu şi - de ce nu? - să o şi controleze, asta însemnând de multe ori să nu o lase să descopere lumea singură, ci să trăiască într-un univers de porţelan, pe care ei îl construiesc fără a-i lăsa dreptul de a "părăsi cuibul" şi de a încerca să evolueze singur, chiar cu riscul de a greşi.

Pot fi remarcate două categorii de relaţii cu părinţii: cele care constituie un conflict continuu din cauza concepţiilor învechite ale părinţilor şi dorinţa adolescentului de a se impune şi cele în care "trunchiul" îşi lasă "aşchia" să sară unde vrea, să facă ce îşi doreşte, cum îşi doreşte şi când doreşte având însă în vedere anumite reguli cu care cele două părţi sunt de acord.

Conflictul dintre generaţii este o problemă dezbătută până la saturaţie de-a lungul anilor, diferite întrebări fiind ridicate în această privintă. În ciuda discuţiilor interminabile, acest conflict persistă, odată cu trecerea timpului căpătând chiar aspecte mult mai grave în ceea ce priveşte ambele părţi implicate.

Disputele sunt atenuate odată cu trecerea anilor în anumite cazuri, dar în altele, mai puţin fericite, persistă, lăsând "urme" adânci asupra personalităţii copilului.

Pentru un adolescent, părintele trebuie să însemne aceea persoană cu care poate vorbi deschis şi liber despre ce simte, fără a-i fi frică de faptul că va plăti cu o săptămână de stat în casă dacă încearcă să îsi impună propriul stil şi propriile gusturi.

Din prea multă protecţie sau chiar din cauza concepţiilor depăşite, unii părinţi tind să pătrundă în viaţa copilului lor mai mult decât este nevoie, răpindu-i ocazia de a se dezvolta frumos şi armonios şi uitând că adolescentul secolului XXI este forţat de societate şi de împrejurări să se comporte într-un anumit fel, acest lucru nefiind însă sinonim cu noţiunea de a o apuca pe căi greşite.

Părinţilor le este greu să se obişnuiască cu tehnologia cu care copiii lor au crescut sau cu obiceiurile acestora, dar trebuie să fie conştienti că asa cum ei şi-au dorit să fie înţeleşi şi acceptaţi în perioada adolescenţei şi copiii lor au aceleaşi drepturi, chiar dacă trăiesc într-o societate diferită.





Defect: m-am născut în România


În ciuda faptului că m-am născut şi am crescut în România, ea nu îmi oferă nici pe departe sentimente de mândrie sau dragoste. Din contră. Este destul de trist că, adolescentă fiind, realizez că ţara mea este un amestec de corupţie şi prostie.
Cum afirmă şi poetul Costel Zăgan în volumul "Inventeme" : "România: O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale".
şantaj, corupţie, mizerie şi de ce nu, imbecilitate. De ce aş iubi o ţară în care există atâta ignoranţă? De ce aş iubi o ţară murdară? De ce aş iubi o ţară plină de cocalari şi piţipoance?
Este înspăimântător să călătoreşti şi să precizezi străinilor că eşti român. Nişte ochi mari se vor holba la tine şi te vei simţi groaznic. Aceasta este România. Aceasta este imaginea pe care ne-am creat-o.
Dacă aş avea ocazia să plec afară pentru a studia sau a munci, aş face-o fără să mă gândesc de două ori. Motive pentru care aş face asta? Nenumărate.
Pentru că îmi doresc o ţară unde oamenii sunt respectaţi şi apreciaţi la adevărata lor valoare, pentru că îmi doresc să fiu felicitată pentru că vin dintr-o anumită ţară, nu discriminată pentru acest lucru, pentru că îmi doresc să fiu mândră de locul unde trăiesc.
Nu neg faptul că România este o ţară frumoasă, dar dacă vorbim doar de relief, de locaţii, de regiuni, nu dacă vorbim de oameni. În fond, ei fac locul unde trăiesc frumos sau urât, iar românii nu reuşesc decât să urâţească România.
Printre "almanahe", drumuri europene arătând ca drumuri comunale, minorităţi care cerşesc şi îţi măzgălesc parbrizul la semafor, România reuşeşte cu greu să mai pledeze pentru o ţară dezvoltată şi frumoasă, demnă de vizitat şi locuit.
De aceea sute de tineri trec graniţa anual, fără nici cel mai mic regret, întrucât plaiurile noastre le "taie craca de sub picioare", ţinând în loc evoluţia acestora şi obligându-i să suporte mitocănia şi prostia.
Ca şi cum ai da un interviu pentru un loc de muncă şi îţi "scapă" un mic defect. Nu-i aşa că cel din faţa ta se gândeşte de două ori înainte de a te angaja ?
Exact la fel se întâmplă cu foarte mulţi tineri. Cel mai mare defect al lor este că s-au născut aici şi că au fost supuşi într-un mod barbar aş putea zice sistemului din România. Unii se obişnuiesc şi încearcă să ducă un trai cât de cât normal. Alţii, mai curajoşi, reuşesc să "evadeze" pentru a-şi realiza visurile. Cine îi poate condamna?


Scuturile dumneavoastră


01grevÎn ultimele săptămâni, România s-a transformat practic într-un câmp de luptă, pe care mai apare din când în când câte o armată de grevişti nemulţumiţi, gata să întrerupă orice activitate în domeniul din care provine, în caz că Guvernul nu îi satisface unele revendicări. Practic, după decizia Guvernului de a lua 25% din salariile bugetarilor şi 15% din pensii, România a luat foc.

CFR anunţa greva, spitalele anunţau greva şi, bineînţeles, cum ne-am obişnuit, profesorii nu fac excepţie şi se alătură greviştilor.

Exact cu câteva luni înainte de începerea examenului de Bacalaureat, aceştia au ameninţat că nu îl vor mai susţine şi că practic, elevii de clasa a XII-a vor rămâne "în pom". Dat fiind faptul că sunt în această situaţie, subiectul mi-a dat o mare bătaie de cap.

Nu neg faptul că în România se trăieşte greu, se munceşte mult pe bani puţini şi înţeleg nemulţumirile cadrelor didactice. Nu este uşor să plăteşti taxe, impozite, rate, întreţinere şi să ai şi bani de mâncare, dar s-a gândit cineva două minute, cum ne simţim noi elevii ?

Nu se mai ia în calcul metoda comunistă pe care toţi o practică atunci când vine vorba de impresionat profesorii: cadouri, zeci de milioane investite în ore de meditaţii, aşa ca să fie doamna/domnul profesor mulţumit şi să te treacă la materia respectivă. Atunci niciun profesor nu spune: "nu pot să primesc".

Da, situaţia este foarte grea, foarte complicată, până şi noi suntem conştienţi de asta, dar aceste ameninţări nu fac decât să ne demoralizeze psihic şi să ne facă să ne pierdem dorinţa de a face ceva bun pentru ţara asta.. Şi apoi vă întrebaţi de ce nu suntem naţionalişti.

După ce am fost cobaii ministrului învăţământului, acum ce am devenit? Scuturile dumneavoastră?


Început


Îmi amintesc şi acum prima dată când am păşit în redacţia de la "Obiectiv". Aveam emoţii foarte mari, de ce să nu recunosc? Un şir interminabil de scări, multe ziare, postere şi feţe zâmbitoare. Eram ultima venită în echipa "Juniorilor". Fetele ştiau cum mergeau lucrurile, eu însă admiram fascinată tăbliţele de pe fiecare uşă, birourile şi forfota din jurul meu.

Nu mai fusesem niciodată într-o redacţie şi atracţia a fost instantanee. Era ca în acele situaţii când simţi că, din toate locurile din lume, tu trebuie să fii acolo, în acel moment, în acea zi.
"Obiectiv" a fost mai mult decât "Scriu şi eu". Pentru mine, personal, a fost un început. Un început care mi-a tăiat răsuflarea. Poate vă întrebaţi de ce descriu senzaţia atât de elaborat. Ei bine, pentru că acest ziar mă va influenţa toată viaţa.
Aici am învăţat pentru prima dată ce înseamnă să faci un interviu, ce înseamnă să ceri părerea celor din jur, ce înseamnă să munceşti în echipă, ce înseamnă să oferi lumii adevărul. Şi eu asta îmi doresc, să le arăt oamenilor adevărul. Îmi doresc să devin jurnalistă. Îmi doresc să urmez Facultatea de Jurnalism şi să mă perfecţionez în ale scrisului. Vreau să am conştiinţa curată, oferindu-le cititorilor realitatea, cu tot ceea ce implică ea.
Rubrica "Junior" nu a făcut decât să ne dea nouă, o mână de adolescenţi, ocazia de a vorbi în numele tuturor celor de vârsta noastră, de a ridica nişte semne de întrebare şi de a încerca să rezolvăm câteva dintre problemele ce ne măcinau.
Sperăm că am reuşit asta, că ne-am ridicat la aşteptări şi că am ajutat tinerii să vorbească liber despre ceea ce gândesc şi ce vor.
De aceea, "Obiectiv" a schimbat radical viziunea mea asupra multor lucruri, învăţându-mă că este important să îţi spui punctul de vedere clar, deschis şi argumentat. Am încă o vârstă fragedă,dar sper că acest ziar să fie începutul unui lung şir de colaborări şi de succese în acest domeniu.

titlu.

De câteva zile mă macină ceva.De fapt pe mine mereu mă macină ceva.Mă urăsc pentru asta.Mă urăsc pentru că reuşesc să amplific cele mai mici şi cretine lucruri.Ochii şi creierul meu capătă brusc însuşiri de detectiv când atribui tuturor lucrurilor un motiv.Un banal om capătă din partea mea mai multă atenţie decât lucruri mult mai grave.Oamenii mă sperie teribil.Între a fi lăsată într.o pădure cu o haită de lupi şi a fi lăsată cu o multime de oameni,prefer haita.Sunt speriată de gesturi,cuvinte,priviri.Omul devine brusc fioros şi turbat.Liniştea este cea mai gravă furie,aşteptarea este cea mai apăsătoare pândă.
Nu îmi pot găsi cuvintele doar pentru că am prea multe.Nu pot face orice afirmaţie pentru că altele pot rămâne fără a fi spuse.Nu pot acoperi o rana fără ca o alta să nu sângereze.Mă străduiesc să mă vindec.Mă caut,mă bandajez şi aştept.Uneori minunile se întâmplă,multumeşti şi tragi ca să mergi mai departe.Alteori nimic.Niciun pic de compasiune.Niciun pic de ajutor.Rămâi tu.Înmărmurit de propria durere,de propria percepţie a lumii,de propriile răni.Şi atunci vin zeci,sute de întrebări.Crede.mă,la unele nu le vei afla în veci răspunsul.Aşa a fost să fie.
Nu eşti trist,nu eşti supărat,eşti pur şi simplu altfel.Asta ţi.a demonstrat.o.Nu gândeşti ca restul,nu respir ca restul,nici măcar nu mănânci ca restul.Tu eşti acela care sochează.Tu eşti acela care dă totul.Pentru că pentru tine lucrurile mici nu înseamnă intensitate.Tu dai tot.Tu suferi,tu suporţi.Tu rezişti.Nu contează persoana de lângă tine.Eşti facut pentru asta.În carnea ta nu există egoism.Nu există răutate.
Oamenii nu vor intelege.Vei fi criticat,arătat cu degetul,împins.Eşti diferit şi asta îi înnebuneşte.Nu ai dreptul să nu fi maliţios.Eşti privat de dreptul de a fi bun. De ce nu eşti ca turma ? De ce nu ucizi,nu dărâmi,nu omori ? De ce ?
Şi ei se întreabă. Dar au prea puţine cuvinte pentru a.şi răspunde.Rămân cu un căluş la gură.Căluş de mediocritate şi prostie. Nu vor ştii niciodată. Vor trăi crezând că viaţa se mănâncă aşa,cu plăceri de doi lei. Vor crede că aceea este adrenalina,că aceea este intensitatea vietii.Vor muri în propria îndobitocire.

Voi oameni.

Sunt acele lucruri.

Sunt acele lucruri care nici nu se mai spun.Dor prea tare,prea profund,prea adânc.Sunt acele lucruri pe care ţi le vei aminti mereu ascultând o melodie tristă.Sunt acele lucruri care nu se pot exprima în cuvinte.Îţi anesteziază orice simţ şi rămâi mut,mut de durere,de uimire,de rapiditatea evenimentelor.Îti pui zeci de întrebari:ţie,lumii,Divinităţii.şi niciun răspuns.Nicio voce să confirme sau să infirme,niciun sunet,nicio vocală,nimic.Nimicul este atât de apăsător şi totuşi atât de binecuvântat.Te eliberează de tot ce pot percepe organele tale de simţ şi rămâi rece,ca o bucată de marmură uitată într-un atelier de un sculptor.Nu ai formă,nu ai înfătisare.Chipul tău devine rigid şi rece.nu mai simţi,nu mai crezi,nici măcar nu mai poţi gândi.
Rămâne un corp inert,o piele moartă şi un suflet care arată exact ca un animal ce se zbate să moară.

Hemoragie

Când am intrat astăzi în redacţie am găsit pe biroul meu următorul articol :
“În decursul zilei de ieri,a fost adusă la spitalul X din oraş,o pacientă cu plagă deschisă la nivel toracic,cu chipul plin de contuzii şi corpul presărat de vânătăi..Am preluat imediat cazul.Rănile i-au fost curăţate şi pansate.Momentan este conectată la aparate.Zilnic îi schimbăm pansamentele.Totul este supravegheat.Hemoragia din zona toracică ne pune câteva semne de întrebare în schimb.Pansamentul ei trebuie schimbat mult mai des întrucât se imbibă imediat de un sânge ciudat de roşu.Chipul ei alb este desfigurat.Distingi doar părul ondulat ce îi acoperă perna şi degetele lungi ce atârnă pe marginea patului
Astăzi au venit părinţii ei.Au înmărmurit la vederea “piticei” lor,tind să mentionez că pacienta este o mignonă.Au fost intrebaţi :ce i s-a întâmplat?
Ei au răspuns cu lacrimi în ochi : nu stim.Ieri dimineaţă a plecat de acasă şi după am fost chemaţi la spital.Nu ştim ce i s-ar fi putut întâmpla,îşi găsise liniştea, deci nu ştim ce sau cine a adus-o în această stare."
Povestea mi-a tăiat răsuflarea.Am scăpat articolul din mână şi fără să mă gândesc am mers la spital.Nu vroiam să scriu o poveste despre asta,vroiam doar să cunosc această fată.
Am ajuns la spital într-un suflet.Am întrebat un doctor,care a fost foarte draguţ şi m-a dus în camera ei.
Era singură.Un pat cu aşternuturi verzi,un urs mare la fel de verde,trei lalele şi multe fotografii îi decorau camera.Nu părea o cameră de spital.
Era inertă.M-am apropiat şi am observat şi eu buclele negre.Hemoragia de pe pieptul micuţ zvâcnea într-un mod ciudat.Am ieşit şi am vorbit cu medicul despre starea ei.El mi-a spus că nu a mai întalnit un asemenea caz..Rana îi punea multe semne de întrebare.Un om normal cu o astfel de rană ar fi murit imediat,ea în schimb nu.
În ciuda aparatelor la care era conectată,ea părea că doarme şi că pur şi simplu nu îşi doreşte să vorbească sau să stea cu noi cei de “afară”.Era primul articol citit de mine care m-a impresionat în asa fel încât să vin să văd ce s-a intamplat.Luni intregi am venit zilnic la spital.
I-am cunoscut familia şi o parte din prieteni.Sora şi mama ei erau zilnic lânga ea.Dormeau în cameră cu ea,în speranţa că Mimi ( aşa am aflat că o chema ),va da un semn.
Într-una din zile vorbeam cu o asistentă si îi spuneam :ce păr frumos are !
Ea mi-a răspuns : Seamănă cu al tău !
Atunci am avut senzatia că Mimi asculta ce vorbeam.Ştiam că ceva grav i se întamplase,dincolo de rănile fizice.Toate se vindecaseră,mai putin rana de pe piept.
Zilnic primea vizite de la zeci de persoane.Stăteau zile întregi cu ea,dormeau în spital şi mereu îi aduceau lăcrămioare sau lalele şi câte un ursuleţ,de obicei verde.Am observat asta. “Trăia” într-un univers verde făcut de persoanele care o iubeau.
Eu nu ştiu de ce veneam,dar ceva mă chema acolo.Avea cum am zis,zeci de rame şi am vrut să-i fac un cadou.Am făcut un colaj cu noi două şi l-am înrămat.Am observat atunci că avea ochii de un negru închis şi ce m-a şocat a fost cicatricea mică de pe frunte.Şi eu o aveam.
Într-o poză am regăsit figura unui baiat ce mă făcea parcă să-mi amintesc de propria adolescenţă.Era lângă ea în poza.Un tip brunet,cu pielea albă,dar pe care în mod ciudat nu îl văzusem la spital.
Am intrebat-o pe mama ei de el.
Ea a raspuns cutremurată : el este singurul care nu a venit să o vadă.
La auzul acestor cuvinte am început să tremur şi am părăsit salonul.
Am ajuns acasă.Soţul meu nu era acasă.Locuinţa era exact cum o lăsasem,doar că era foarte frig.Am aprins televiorul.În ciuda zgomotului din casă,eu eram cu mintea departe.Am privit pozele de pe etajeră şi am zâmbit la vederea ochilor soţului meu.Erau de un verde smarald.Îl iubeam.După, m-am întristat brusc la vederea unei poze cu mine cam la aceeaşi vârstă ca a lui Mimi.
Nu puteam să nu observ asemănarea.
M-am aşezat în pat.Aveam să fiu singură astă seară.
Am avut coşmaruri până dimineaţă.
M-am trezit extrem de agitată.
Am ajuns la spital şi vestea care mi-a fost dată m-a bulversat complet.Trecuse prea mult timp.Mimi trebuia să fie deconectată de la aparate.Nu puteam permite asta.Simţeam că dacă fata asta moare,sufletul meu va muri odată cu ea.
Am vorbit cu parinţii ei şi raspunsul a fost :nu.Era prea devreme.Toţi credeam în zâmbetul piticei.
Au urmat zile,nopţi întregi în care am stat cu ea.Îi citeam articole din ziar,îi puneam melodiile preferate,îi placea Celine Dion-My heart will go on.
Ştiam că aude.
Într-o zi, în timp ce veneam la spital grăbită,un tânăr s-a ciocnit de mine şi mi-am scăpat toate materialele pe jos.Când am ridicat privirea,am regăsit ochii negrii şi pielea albă a tânărului din poză.
A făcut ochii mari.Cred că asemanarea mea cu Mimi l-a bulversat.Nu ştiu ce îmi inspiră acest puşti,în niciun caz maturitate sau bărbăţie căci gesturile aleatorii,limbajul ciudat şi ţigarea aprinsă îi dădeau un aer de copil cu aspiraţii de “om mare”.
Toţi prietenii ei aveau ceva din veselia ce o caracteriza,dar el,nu stiu ce avea,era un altfel de om şi crede-mă am văzut multe tipuri de oameni în viaţa mea.
El îmi era cunoscut.Mirosul,pielea,ochii şi totuşi nu îmi aminteam.El mi-a întins mâna şi mi-a zis:
“Deiu,îmi pare bine !”
Nu i-am întins mâna.Ceva mă reţinea.Mi-am adunat materialele şi am plecat.Mimi mă aştepta.
După câteva zile primesc un telefon.
O voce cunoscută : Bună,ne-am întâlnit zilele trecute pe stradă.Atunci ţi-a cazut cartea de vizită şi am decis să te sun.Ştiu că pare ciudat,dar mă faci să-mi amintesc de multe lucruri.
Firea mea sceptică a spus doar : OK si ?
El : şi nu ştiu cum să-ţi zic.Am văzut că eşti ziaristă.Eu :da.
El : ne putem întâlni ?
Eu : poţi veni la sediu dacă vrei,acum trebuie să închid.
Am şi uitat de acest eveniment şi am fugit la spital.
A doua zi am mers la birou.Puştiul ciudat de pe stradă mă aştepta.
Am intrat,mi-am aşezat documentele şi am zis :OK stai să-mi iau reportofonul şi îmi povesteşti ce vrei.Despre ce este articolul ?
El : dar nu am venit pentru asta.
Eu : atunci ?
El : am venit pentru tine.
Am râs puţin.
El : îmi aminteşti de cineva…şi a tăcut privind ochii ameţitori ai soţului meu din poza de pe birou.
El : eşti căsătorită.
Eu : nu răspund de obicei la astfel de întrebari,dar da.
A tăcut.
Se bâlbâi un pic.Aprinse o ţigare şi spuse : trebuie să stii că de când te-am văzut ochii tăi m-au ameţit.
Scoase din buzunar o poză şi mi-o întinse.
Ai ochii ei.
În poză Mimi îmi zâmbea plăcut.
Atunci am realizat totul.Ştiam tot.Vocea,gesturile,tot.Telefonul suna.Era mama lui Mimi care spuse : Pitica,s-a trezit pitica.
El continua să vorbească : întelege eşti ca ea,ochii ăia,eşti ziaristă,cum îşi dorea ea sa devină,ai parfumul ei.Te vreau înapoi.
În faţa ochilor îmi trecu toată viatâţa : dragoste,dor,durere,liceu,facultate,tot.
I-am zis : taci.
Eu trebuie să plec.
Am ajuns la spital.Mimi era asezată în fund pe pat şi se uita la “Viaţa cu Louie’’,desenul meu preferat.Avea în mana poza cu noi două.Mi-a zâmbit şi mi-a spus : Mi-a povestit mama tot,îţi multumesc.
Totul se potrivea.Cum de nu realizasem mai devreme : Mimi ,iniţialele mele.
Pansamentul de pe pieptul ei era curat.
Mi-a povestit tot.
Ziua aceea a schimbat vieţile amândurora.
Cu timpul şi-a revenit complet.A fost externată.
Acum este cea mai bună prietenă a mea. De curând a cunoscut un băiat cu ochii verzi şi s-a îndrăgostit.
Ciudat sau nu experienţa asta mi-a schimbat radical viaţa.
Acum sunt ceea ce vreau să fiu.

Leucoplast

Zilele trecute m-am tăiat la mână.
S-a întâmplat atât de redepe încât abia am avut timp să reacţionez.
Am simţtit lama ascuţită cum îmi penetrează pielea.
O rană adânca şi mult,foarte mult sânge.
Am imbibat două prosoape de o roşeaţă înspaimântătoare.
Am ţtinut cealaltă mână peste rană în speranţa că se va opri.
Nimic.
Am căutat un leucoplast.
Rana sângera abundant în continuare.
A trebuit să iau mâna de pe ea ca să pot căuta mai bine.
Simţeam durerea exact ca atunci când îţi pică pe mână o picătură de ceară încinsă.
În trusa de prim-ajutor : tifon,alcool sanitar,foarfece.
Leucoplast nu.
Tifonul s-ar fi îmbibat prea repede de substanţa roşie.
Mă durea cumplit.
Simţeam cum locul zvâcnea şi cum sângele pompa.
Ieşea pe pielea mea albiciosă într-un contrast ciudat.
M-am aşezat pe pat.
Încercam cu disperare să opresc sângele.
Rana era atât de adâncă încât întrezăream carnea rozalie.
M-am ghemuit şi am încercat să nu mă mai gândesc.
Gândurile mele fugeau într-adevăr departe.
Departe,dar totuşi la durere.
Mă gândeam la rănile vechi,la cicatricele pe care le aveam,la corpul meu presărat de astfel de semne.
Parcă acum mă dureau toate.
Dar niciuna ca aceasta.
Câteva minute parcă se opri timpul.
Apoi m-am regăsit pe o stradă.
Cu un pavament gri,copaci inalţi şi bătrâni şi case înghesuite.
Dintr-una ieşira doi copilaşsi.
O fetiţă brunetă şi un baieţel cu tenul alb.
După câteva minute în care s-au jucat cu mingea se luară în braţe.
Mă simţeam atât de fericită să îi văd.
M-am trezit în camera mea.
În casă era foarte cald,atât de cald încât mi se uscaseră buzele.
Am privit rana.
Mai cursese puţtin sânge pe cearşaf,dar acum carnea roz nu se mai vedea.
O coajă mică si maronie parcă încerca să o protejeze.
Am zâmbit.
Nu mai durea atât de tare.
Simţeam cum zvâcneste în interior,dar nu mai durea.
Am zărit pe birou,lângă o poza cu mine din copilărie,un leucoplast.
L-am desfăcut şi l-am aşezat încet pe rană.
Parcă se contopea cu pielea.
Parcă vindeca.

Să vezi ce-a mai rămas.

Arme.
Gloanţe.
Durere.
Moarte.
Un "ieri" sângeros pentru un "astăzi" mai bun ?

VERITASAGA-CER SENIN

Epilog

E simplu să tragi o linie şi să formulezi o concluzie după o experienţă.Fiecare eveniment schimbă ceva în interiorul tău.Despre fiecare poti vorbi.
Dar atunci când buzele tale sunt petcetluite?Când refuză să lase liber orice cuvânt ?
Am fost întrebată ce cred despre oameni.
Am privit persoana din faţa mea minute în şir,ea repetănd în mod ostentativ întrebarea crezând că nu am înţeles. Dar întelesesem. Tocmai pentru că înţelesesem tăceam. Aş putea vorbi despre oricare alt subiect,dar nu ceva ce implică omul.Nu sunt rasistă,nu sunt deprimată,sunt pur şi simplu acaparată de tot ceea ce am fost obligată să suport din partea oamenilor.Invidiosi sau maliţioşi, ipocriţi sau răi, oamenii reusesc mereu să fie un paradox. Cel mai bun prieten ţi se transformă în duşmat,iubitul sau iubita în străin/străină şi fiecare capătă tot felul de insuşiri pe care mintea ta cu greu le concepe. Asta e legea naturii sau simpla noastră incapacitate de a fi mai buni ?
Întrebarea subordonată vine imediat în schimb:de ce să fii bun ? Aş putea spune că în viziunea mea pentru că vei fi răsplătit în alte dimensiuni,dar asta sunt eu. În viziunea lumii ce înseamnă de fapt “a fi bun” ?
E infiorator cum fetiţe sau baieţei gândesc că oamenii trebuie trataţi cu indiferenţă şi dispret şi că nimeni nu trebuie să le perturbe viaţa cu nimic,cine o face intră în categoria acelor oameni care nu vor mai fi priviţi niciodată la fel.
Au dreptate aceşti copilaşi în aş crea un fel de scut împotriva propriilor semeni ? E normal ?
E un lucru greşit ? Pariu că nu ştii să răspunzi la aceste întrebari,nu pentru că nu ai avea cuvinte ca mine ci pentru că nu dai importanţă. Asta până simţi pe pielea ta cum câteva cuvinte ale unui om te coboară de pe norişorii aia pe care te-ai aşezat comod, crezând că viaţa e ca în filmele acelea americane cu happy-end.
Voi incheia.Nu pentru că am zis tot ci pentru că mi s-au sleit puterile de la atâtea cuvinte.
Voi face o afirmaţie care poate te va şoca,dar îmi asum intreaga răspunderea pentru ea : sunt foarte puţini oameni care au suflet şi nu vorbesc aici de aceea materie care rămâne pe pământ 40 de zile după ce mori ci acel lucru care te face unic printe milioane de seama ta. Eu am obosit să mai caut aceşti oameni,mândrii posesori ai unui suflet.Ai unui adevarat suflet.
Brusc,viaţa a renunţat la însuşiri fabuloase pentru a se transforma intr-un simplu drum : ca cel pe care îl faci la piaţă săptămânal.

Omletă

Se deschide frigiderul.
Eşti trezit la viaţă de o lumină puternică.
O mână te alege dintre zecile de seama ta şi îşi înfăşoară degetele albe în jurul tău.
Nu realizezi prea multe atunci.
Există două posibilitaţi.Niciuna în schimb nu depinde de tine.
Poţi deveni o omletă gustoasă sau întins pe caldarâmul rece.
Totul depinde de el. Să îl numim “om” chiar dacă încă am îndoieli că toţi pot primi acest apelativ.
Eşti firav. Nu ai avut cum să te opui.
Ai incredere şi crezi cu tarie ca omleta e destinul tau.
Se comporta frumos. Te spală,te sterge,te aşează la lumină,pune puţina muzică şi tu aştepţi încrezător.
Necunoscut.
Durează parcă o clipă şi totuşi este o ora,poate o zi.
Nu crezi ca ţi se poate întampla ţie.
Ţi-a spus că te-a ales pentru că pari altfel decât ceilalţi.
Tu ştii că eşti.
Te ia în mână.Este atât de cald şi bine.Pielea fină,mirosul înţepător de dulceaţă.
O secundă.Atât.În gol.Zaci întins pe podeaua rece şi respingătoare.Respiri sacadat.A fost exact ca ceilalti.De ce te-a ales pe tine ?
Totul se termină înainte să realizezi că a început.
Nu ai fost omletă.Şi auzi în ultimul moment,la ultima gură de aer : Oul ăsta nu a fost bun.

Condoleanţe Lume !

Scriu acest mic text dintr-un motiv mult mai important decât acela de a înşira câteva cuvinte.
Îl scriu din respect,din admiraţie şi mai ales din tristeţe.
De câte ori nu ai auzit sintagma : de ce mor doar oamenii buni ?
Mi-am pus această întrebare în mod ostentativ atunci când am fost martora unui sacrilegiu.
Un telefon insistent,o voce joasă şi o propoziţie scurtă ce mi-au cutremurat fiecare celulă a corpului.
Am rămas câteva minute nemiscată şi m-am întrebat: de ce ?
Am alergat cu disperare spre fiecare extremitate a corpului meu. Din păcate,niciuna nu ştia răspunsul. Toate au tăcut.
Moartea este atât de inevitabilă şi rapidă şi totuşi atât de salvatoare şi liniştitoare.
Poate era prea bun ca să rămână printre noi.
Îl inteleg.
Dar pe noi restul cine ne mai călăuzeşste ?
Cine ne mai învată OMENIA ?
Nu este nevoie să se stingă o rudă,un prieten,ci un OM.
Condoleanţe Lume întrucât pierderea este inimaginabilă.

Omul este o vită

Încep prin a contrazice fraza : toţi oamenii sunt egali.Nu,nu sunt.
Din punct de vedere anatomic da,dar din alte puncte de vedere nici pe departe.
Clasificarea e simplă: cei care gândesc şi cei care..
Ei hai că revenim la asta mai târziu.
Unii rămân la stadiul de vita pe tot parcursul existenţei lor.
Doar avem iarba destula.
Sunt oripilata.Da.Ăsta este cel mai bun cuvânt.
Oripilată de idioţenia şi insensibilitatea de care dau dovadă unii “oameni”,de lipsa conştiinţei şi cel mai grav,a noţiunii de a gândi.
Uite că am spus-o
Suntem făcuti cu aceleaşi componente din punct de vedere fizic,dar să crezi că oamenii sunt egali atunci când poti privi in “interior’’ este o prostie.
Nu suntem egali şi nu o zic din snobism,ci pentru că printre noi există oameni care au un dar aparte.Mulţi sunt însa termenii care pot duce la formarea unui individ. La început chiar nu ţine de el,dar de cele mai multe ori,din nefericire,ajuns la adolescenţa sau maturitate ,individul nu face decât să intre în turmă şi să o urmeze cu stricteţe, chiar dacă asta inseamnă declin.
Nu vreau sa cataloghez,am cunoscut oameni şi oameni,unii m-au impresionat în sensul ăla ‘’jos pălăria’’,alţii nu numai că m-au facut sa-mi păstrez pălăria, dar şi tipicul ‘’bună ziua”.
Am întalnit oameni talentaţi şi subliniez,educaţi căci ceea ce îţi transmit gesturile,limbajul verbal sau nonverbal al unui om spune multe despre acel individ.
Pot mulţumi câtorva persoane,unora pentru că mi-au dat prilejul să le descopar în toată frumuseţea şi unicitatea lor şi unora pentru că mi-au întărit afirmatia că oamenii sunt vite.Poate te intrebi de ce le multumesc şi lor.
Ei bine pentru că ei m-au trezit la viaţă.Acest tip de oameni m-a facut să realizez anumite lucruri.
Să imi văd viaţa altfel.Nu in cireadă,nu rumegând,nu privind cu lehamite insectele care îmi atacă suprafata corpului.
Şi vei spune : ce poţi face diferit ?
Nici nu trebuie sa contez pentru lume.
Ştii cât de bine mă ascult singură ?
Cred in mine şi asta depaseste ciobanul care mă duce la păscut sau însuşi păşunea.
Lumea are nevoie de o schimbare.

Oamenii au uitat să mai creadă în propria lor persoană.
Apreciez oamenii excentrici,nonconformişti.Au curajul să pună carţile pe faţă :astăzi vreau să mă imbrac nebunesc. Şi asta fac.
De ce păstrăm nişte aparenţe care ne îndobitocesc?
Să părem “în rând cu lumea ?” Ei bine, “lumea” este apreciată exact pentru asta,pentru că iese din tipar.
Foloseşte-ţi des oglinda. Nu ca să îţi arate imperfecţiunile, sau alte nimicuri pentru care populaţia de astăzi are “crize de personalitate” ci pentru a observa dincolo de stratul de piele.
Ti-ai privit vreodată ochii in oglinda ? Nu ca sa observi dacă ai tenul OK, ci ca să simţi ce îti transmit ochii tăi . Când eşti bulversat,nu ştii ce simţi,trist,poate dezamăgit,uită-te în oglindă !
Ochii tăi îti pot spune multe.Mai multe decât simpla lor culoare.
Treci dincolo de oglinda propriu-zisă şi trupul tau facut din tărână.
Fii OM !
Din nefericire,unii locuiesc în grajd toată viaţa. Dorinţa de a progresa este nulă,totul este în conformitate cu tiparul
Orice zi se incheie cu intrarea vitelor în grajd şi cu rumegarea în nepasăre până şi a ultimului firicel de iarbă.

Domesticeşte-te Omule !

Mi-e frică de oameni.
Ţie nu ?
Dacă nu,să îţi fie,pentru că va veni o vreme când vei realiza că Omul poate distruge şi cele mai ascunse şi intangibile sentimente ale tale făra a privi o clipă în urmă.
Unii oameni mor în fiecare zi şi nimeni nu ştie,nimeni nu intelege,nimeni nu întreabă,lumea asta e insetată de perfecţiune,iubire carnală şi păcat.
În fiecare zi ucidem şi nu suntem închişi pentru asta.
Ne bucurăm de libertate cu o ipocrizie ce uneori depăşeşte limitele oricui.
Unii rămân păpuşi de cârpă toata viaţa,fără drept la replică,fără viitor,doar cu nişte vise într-o traistă şi cu un orizont deschis
Avem nimic şi totusi ne fălim şi prezentăm un snobism ieşit din comun.
Când te vei domestici Omule?
Rămâi înmărmurit de durere,lacrimi,desfrânare şi oamenii speciali,diferiţi, sunt ca nişte flori albe într-un câmp cu trandafiri roşii.
Nu uita că trandafirii au spini .
E ca şi cum de când te naşti ţi se dă o cască în mână şi eşti aruncat pe un câmp de război,depinde de tine dacă eşti găsit într.un şanţ ,într-un cort bandajat sau falnic plimbându-te pe un cal printre cadavre.
Te-ai întrebat vreodata cum este să mori ?Sau poate eşti mort deja,dar nu realizezi,crede-mă ceea ce arata oglinda nu e mereu veridic.
Sunt om şi când spun asta este ca şi cum aş spune: într-o zi voi muri sau voi omorî.
Păpuşi,animale,cadavre,tu Omule tot Om rămâi .
Cerul nu te mai vrea,pământul te dispreţuieşte şi norii se ascund după soare când îi priveşti
Ucizi din priviri.
Domesticeste-te Omule.