De câteva zile mă macină ceva.De fapt pe mine mereu mă macină ceva.Mă urăsc pentru asta.Mă urăsc pentru că reuşesc să amplific cele mai mici şi cretine lucruri.Ochii şi creierul meu capătă brusc însuşiri de detectiv când atribui tuturor lucrurilor un motiv.Un banal om capătă din partea mea mai multă atenţie decât lucruri mult mai grave.Oamenii mă sperie teribil.Între a fi lăsată într.o pădure cu o haită de lupi şi a fi lăsată cu o multime de oameni,prefer haita.Sunt speriată de gesturi,cuvinte,priviri.Omul devine brusc fioros şi turbat.Liniştea este cea mai gravă furie,aşteptarea este cea mai apăsătoare pândă.
Nu îmi pot găsi cuvintele doar pentru că am prea multe.Nu pot face orice afirmaţie pentru că altele pot rămâne fără a fi spuse.Nu pot acoperi o rana fără ca o alta să nu sângereze.Mă străduiesc să mă vindec.Mă caut,mă bandajez şi aştept.Uneori minunile se întâmplă,multumeşti şi tragi ca să mergi mai departe.Alteori nimic.Niciun pic de compasiune.Niciun pic de ajutor.Rămâi tu.Înmărmurit de propria durere,de propria percepţie a lumii,de propriile răni.Şi atunci vin zeci,sute de întrebări.Crede.mă,la unele nu le vei afla în veci răspunsul.Aşa a fost să fie.
Nu eşti trist,nu eşti supărat,eşti pur şi simplu altfel.Asta ţi.a demonstrat.o.Nu gândeşti ca restul,nu respir ca restul,nici măcar nu mănânci ca restul.Tu eşti acela care sochează.Tu eşti acela care dă totul.Pentru că pentru tine lucrurile mici nu înseamnă intensitate.Tu dai tot.Tu suferi,tu suporţi.Tu rezişti.Nu contează persoana de lângă tine.Eşti facut pentru asta.În carnea ta nu există egoism.Nu există răutate.
Oamenii nu vor intelege.Vei fi criticat,arătat cu degetul,împins.Eşti diferit şi asta îi înnebuneşte.Nu ai dreptul să nu fi maliţios.Eşti privat de dreptul de a fi bun. De ce nu eşti ca turma ? De ce nu ucizi,nu dărâmi,nu omori ? De ce ?
Şi ei se întreabă. Dar au prea puţine cuvinte pentru a.şi răspunde.Rămân cu un căluş la gură.Căluş de mediocritate şi prostie. Nu vor ştii niciodată. Vor trăi crezând că viaţa se mănâncă aşa,cu plăceri de doi lei. Vor crede că aceea este adrenalina,că aceea este intensitatea vietii.Vor muri în propria îndobitocire.
Sunt acele lucruri care nici nu se mai spun.Dor prea tare,prea profund,prea adânc.Sunt acele lucruri pe care ţi le vei aminti mereu ascultând o melodie tristă.Sunt acele lucruri care nu se pot exprima în cuvinte.Îţi anesteziază orice simţ şi rămâi mut,mut de durere,de uimire,de rapiditatea evenimentelor.Îti pui zeci de întrebari:ţie,lumii,Divinităţii.şi niciun răspuns.Nicio voce să confirme sau să infirme,niciun sunet,nicio vocală,nimic.Nimicul este atât de apăsător şi totuşi atât de binecuvântat.Te eliberează de tot ce pot percepe organele tale de simţ şi rămâi rece,ca o bucată de marmură uitată într-un atelier de un sculptor.Nu ai formă,nu ai înfătisare.Chipul tău devine rigid şi rece.nu mai simţi,nu mai crezi,nici măcar nu mai poţi gândi.
Rămâne un corp inert,o piele moartă şi un suflet care arată exact ca un animal ce se zbate să moară.
Când am intrat astăzi în redacţie am găsit pe biroul meu următorul articol :
“În decursul zilei de ieri,a fost adusă la spitalul X din oraş,o pacientă cu plagă deschisă la nivel toracic,cu chipul plin de contuzii şi corpul presărat de vânătăi..Am preluat imediat cazul.Rănile i-au fost curăţate şi pansate.Momentan este conectată la aparate.Zilnic îi schimbăm pansamentele.Totul este supravegheat.Hemoragia din zona toracică ne pune câteva semne de întrebare în schimb.Pansamentul ei trebuie schimbat mult mai des întrucât se imbibă imediat de un sânge ciudat de roşu.Chipul ei alb este desfigurat.Distingi doar părul ondulat ce îi acoperă perna şi degetele lungi ce atârnă pe marginea patului
Astăzi au venit părinţii ei.Au înmărmurit la vederea “piticei” lor,tind să mentionez că pacienta este o mignonă.Au fost intrebaţi :ce i s-a întâmplat?
Ei au răspuns cu lacrimi în ochi : nu stim.Ieri dimineaţă a plecat de acasă şi după am fost chemaţi la spital.Nu ştim ce i s-ar fi putut întâmpla,îşi găsise liniştea, deci nu ştim ce sau cine a adus-o în această stare."
Povestea mi-a tăiat răsuflarea.Am scăpat articolul din mână şi fără să mă gândesc am mers la spital.Nu vroiam să scriu o poveste despre asta,vroiam doar să cunosc această fată.
Am ajuns la spital într-un suflet.Am întrebat un doctor,care a fost foarte draguţ şi m-a dus în camera ei.
Era singură.Un pat cu aşternuturi verzi,un urs mare la fel de verde,trei lalele şi multe fotografii îi decorau camera.Nu părea o cameră de spital.
Era inertă.M-am apropiat şi am observat şi eu buclele negre.Hemoragia de pe pieptul micuţ zvâcnea într-un mod ciudat.Am ieşit şi am vorbit cu medicul despre starea ei.El mi-a spus că nu a mai întalnit un asemenea caz..Rana îi punea multe semne de întrebare.Un om normal cu o astfel de rană ar fi murit imediat,ea în schimb nu.
În ciuda aparatelor la care era conectată,ea părea că doarme şi că pur şi simplu nu îşi doreşte să vorbească sau să stea cu noi cei de “afară”.Era primul articol citit de mine care m-a impresionat în asa fel încât să vin să văd ce s-a intamplat.Luni intregi am venit zilnic la spital.
I-am cunoscut familia şi o parte din prieteni.Sora şi mama ei erau zilnic lânga ea.Dormeau în cameră cu ea,în speranţa că Mimi ( aşa am aflat că o chema ),va da un semn.
Într-una din zile vorbeam cu o asistentă si îi spuneam :ce păr frumos are !
Ea mi-a răspuns : Seamănă cu al tău !
Atunci am avut senzatia că Mimi asculta ce vorbeam.Ştiam că ceva grav i se întamplase,dincolo de rănile fizice.Toate se vindecaseră,mai putin rana de pe piept.
Zilnic primea vizite de la zeci de persoane.Stăteau zile întregi cu ea,dormeau în spital şi mereu îi aduceau lăcrămioare sau lalele şi câte un ursuleţ,de obicei verde.Am observat asta. “Trăia” într-un univers verde făcut de persoanele care o iubeau.
Eu nu ştiu de ce veneam,dar ceva mă chema acolo.Avea cum am zis,zeci de rame şi am vrut să-i fac un cadou.Am făcut un colaj cu noi două şi l-am înrămat.Am observat atunci că avea ochii de un negru închis şi ce m-a şocat a fost cicatricea mică de pe frunte.Şi eu o aveam.
Într-o poză am regăsit figura unui baiat ce mă făcea parcă să-mi amintesc de propria adolescenţă.Era lângă ea în poza.Un tip brunet,cu pielea albă,dar pe care în mod ciudat nu îl văzusem la spital.
Am intrebat-o pe mama ei de el.
Ea a raspuns cutremurată : el este singurul care nu a venit să o vadă.
La auzul acestor cuvinte am început să tremur şi am părăsit salonul.
Am ajuns acasă.Soţul meu nu era acasă.Locuinţa era exact cum o lăsasem,doar că era foarte frig.Am aprins televiorul.În ciuda zgomotului din casă,eu eram cu mintea departe.Am privit pozele de pe etajeră şi am zâmbit la vederea ochilor soţului meu.Erau de un verde smarald.Îl iubeam.După, m-am întristat brusc la vederea unei poze cu mine cam la aceeaşi vârstă ca a lui Mimi.
Nu puteam să nu observ asemănarea.
M-am aşezat în pat.Aveam să fiu singură astă seară.
Am avut coşmaruri până dimineaţă.
M-am trezit extrem de agitată.
Am ajuns la spital şi vestea care mi-a fost dată m-a bulversat complet.Trecuse prea mult timp.Mimi trebuia să fie deconectată de la aparate.Nu puteam permite asta.Simţeam că dacă fata asta moare,sufletul meu va muri odată cu ea.
Am vorbit cu parinţii ei şi raspunsul a fost :nu.Era prea devreme.Toţi credeam în zâmbetul piticei.
Au urmat zile,nopţi întregi în care am stat cu ea.Îi citeam articole din ziar,îi puneam melodiile preferate,îi placea Celine Dion-My heart will go on.
Ştiam că aude.
Într-o zi, în timp ce veneam la spital grăbită,un tânăr s-a ciocnit de mine şi mi-am scăpat toate materialele pe jos.Când am ridicat privirea,am regăsit ochii negrii şi pielea albă a tânărului din poză.
A făcut ochii mari.Cred că asemanarea mea cu Mimi l-a bulversat.Nu ştiu ce îmi inspiră acest puşti,în niciun caz maturitate sau bărbăţie căci gesturile aleatorii,limbajul ciudat şi ţigarea aprinsă îi dădeau un aer de copil cu aspiraţii de “om mare”.
Toţi prietenii ei aveau ceva din veselia ce o caracteriza,dar el,nu stiu ce avea,era un altfel de om şi crede-mă am văzut multe tipuri de oameni în viaţa mea.
El îmi era cunoscut.Mirosul,pielea,ochii şi totuşi nu îmi aminteam.El mi-a întins mâna şi mi-a zis:
“Deiu,îmi pare bine !”
Nu i-am întins mâna.Ceva mă reţinea.Mi-am adunat materialele şi am plecat.Mimi mă aştepta.
După câteva zile primesc un telefon.
O voce cunoscută : Bună,ne-am întâlnit zilele trecute pe stradă.Atunci ţi-a cazut cartea de vizită şi am decis să te sun.Ştiu că pare ciudat,dar mă faci să-mi amintesc de multe lucruri.
Firea mea sceptică a spus doar : OK si ?
El : şi nu ştiu cum să-ţi zic.Am văzut că eşti ziaristă.Eu :da.
El : ne putem întâlni ?
Eu : poţi veni la sediu dacă vrei,acum trebuie să închid.
Am şi uitat de acest eveniment şi am fugit la spital.
A doua zi am mers la birou.Puştiul ciudat de pe stradă mă aştepta.
Am intrat,mi-am aşezat documentele şi am zis :OK stai să-mi iau reportofonul şi îmi povesteşti ce vrei.Despre ce este articolul ?
El : dar nu am venit pentru asta.
Eu : atunci ?
El : am venit pentru tine.
Am râs puţin.
El : îmi aminteşti de cineva…şi a tăcut privind ochii ameţitori ai soţului meu din poza de pe birou.
El : eşti căsătorită.
Eu : nu răspund de obicei la astfel de întrebari,dar da.
A tăcut.
Se bâlbâi un pic.Aprinse o ţigare şi spuse : trebuie să stii că de când te-am văzut ochii tăi m-au ameţit.
Scoase din buzunar o poză şi mi-o întinse.
Ai ochii ei.
În poză Mimi îmi zâmbea plăcut.
Atunci am realizat totul.Ştiam tot.Vocea,gesturile,tot.Telefonul suna.Era mama lui Mimi care spuse : Pitica,s-a trezit pitica.
El continua să vorbească : întelege eşti ca ea,ochii ăia,eşti ziaristă,cum îşi dorea ea sa devină,ai parfumul ei.Te vreau înapoi.
În faţa ochilor îmi trecu toată viatâţa : dragoste,dor,durere,liceu,facultate,tot.
I-am zis : taci.
Eu trebuie să plec.
Am ajuns la spital.Mimi era asezată în fund pe pat şi se uita la “Viaţa cu Louie’’,desenul meu preferat.Avea în mana poza cu noi două.Mi-a zâmbit şi mi-a spus : Mi-a povestit mama tot,îţi multumesc.
Totul se potrivea.Cum de nu realizasem mai devreme : Mimi ,iniţialele mele.
Pansamentul de pe pieptul ei era curat.
Mi-a povestit tot.
Ziua aceea a schimbat vieţile amândurora.
Cu timpul şi-a revenit complet.A fost externată.
Acum este cea mai bună prietenă a mea. De curând a cunoscut un băiat cu ochii verzi şi s-a îndrăgostit.
Ciudat sau nu experienţa asta mi-a schimbat radical viaţa.
Acum sunt ceea ce vreau să fiu.
Zilele trecute m-am tăiat la mână.
S-a întâmplat atât de redepe încât abia am avut timp să reacţionez.
Am simţtit lama ascuţită cum îmi penetrează pielea.
O rană adânca şi mult,foarte mult sânge.
Am imbibat două prosoape de o roşeaţă înspaimântătoare.
Am ţtinut cealaltă mână peste rană în speranţa că se va opri.
Nimic.
Am căutat un leucoplast.
Rana sângera abundant în continuare.
A trebuit să iau mâna de pe ea ca să pot căuta mai bine.
Simţeam durerea exact ca atunci când îţi pică pe mână o picătură de ceară încinsă.
În trusa de prim-ajutor : tifon,alcool sanitar,foarfece.
Leucoplast nu.
Tifonul s-ar fi îmbibat prea repede de substanţa roşie.
Mă durea cumplit.
Simţeam cum locul zvâcnea şi cum sângele pompa.
Ieşea pe pielea mea albiciosă într-un contrast ciudat.
M-am aşezat pe pat.
Încercam cu disperare să opresc sângele.
Rana era atât de adâncă încât întrezăream carnea rozalie.
M-am ghemuit şi am încercat să nu mă mai gândesc.
Gândurile mele fugeau într-adevăr departe.
Departe,dar totuşi la durere.
Mă gândeam la rănile vechi,la cicatricele pe care le aveam,la corpul meu presărat de astfel de semne.
Parcă acum mă dureau toate.
Dar niciuna ca aceasta.
Câteva minute parcă se opri timpul.
Apoi m-am regăsit pe o stradă.
Cu un pavament gri,copaci inalţi şi bătrâni şi case înghesuite.
Dintr-una ieşira doi copilaşsi.
O fetiţă brunetă şi un baieţel cu tenul alb.
După câteva minute în care s-au jucat cu mingea se luară în braţe.
Mă simţeam atât de fericită să îi văd.
M-am trezit în camera mea.
În casă era foarte cald,atât de cald încât mi se uscaseră buzele.
Am privit rana.
Mai cursese puţtin sânge pe cearşaf,dar acum carnea roz nu se mai vedea.
O coajă mică si maronie parcă încerca să o protejeze.
Am zâmbit.
Nu mai durea atât de tare.
Simţeam cum zvâcneste în interior,dar nu mai durea.
Am zărit pe birou,lângă o poza cu mine din copilărie,un leucoplast.
L-am desfăcut şi l-am aşezat încet pe rană.
Parcă se contopea cu pielea.
Parcă vindeca.
