Respir un fel de “nu stiu ce”,o adiere egoistă ce îmi dă ameţeli.
Am în permanenţă dorinţa de a retrăi ceea ce am fost, ceea ce aveam şi ceea ce am pierdut.
Am halucinaţii, regrete, crize şi momente când urlu de durere.
Urlu din toţi rărunchii. Zbier, ţip şi mă zbat ca şi cum un demon mi-ar invada sufletul.
Sunt înveninată zilnic cu dorinţe ce îmi sufocă sufletul.
Vreau ce am avut, dar urăsc că încă depind de asta.
Am întrebat ce pot face ca să scap.
Mi s-a răspuns cu tăcere.
Nu ştiu ce este mai grav : boala sau tratamentul pe care trebuie să îl urmez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu