Bucuresti Nord

Sunt de aproape sapte luni in Bucuresti si daca la inceput ma simteam aici ca un papagal in colivie, astazi comparatia este mult mai accentuata. Am o colivie "de aur".
In mod paradoxal, am ajuns sa imi doresc sa ma intorc aici si asta nu pentru cluburi, magazine sau doar asa ca sa fiu in capitala, ci pentru ca Bucurestiul a devenit un fel de patura care ma imbraca atunci cand nu ma mai regasesc.
Bucurestiul inseamna mult pentru mine pentru ca de fapt nu inseamna nimic.
Ambiguu si filosofic stiu, dar fraza este cat se poate de verosimila.
Acest oras nu imi da nimic. Nu imi provoaca amintiri, nu imi aduce oameni cunoscuti in fata, nu ma are, nu ma raneste.
Acestui oras nu ii sunt datoare cu nicio explicatie, nu ma intreaba, nici macar nu ma cauta.
As vrea sa pot sa exprim aici o mie de metafore. Sa spun : ma doare asta si vreau asta. In realitate, nu stiu ce vreau.
Da, am curajul sa spun acest lucru chiar si cu riscul de a fi aratata cu degetul.
Sunt intr-un punct al vietii mele ( ciudat mai suna fraza aceasta), in care nu imi doresc sa ma urnesc din loc. As sta saptamani intregi in casa, lipsita de responsabilitati fata de ceva sau cineva !
Exagerare veti spune. Poate. Dar prefer sa exagerez cu un adevar decat sa fac pe plac cu o minciuna. Sunt satula de facut pe plac, iar Bucurestiul exact asta face, nu imi cere socoteala pentru nimic.
Ma lasa sa-i invadez teritoriul si sa profit.
Nu cere reciprocitate, nici macar atentie.