Mor in fiecare zi.
Fiecare frunza cazuta,fiecare insecta strivita,fiecare nor care se disipa ma omoara incet,dar sigur.Parca mi se injecteaza tranchilizant.Cand altii zambesc,eu mor.Mor si nu sunt ingropata, mor si nu raman fara puls,mor si am ochii deschisi.De ce eu mor fara a ajunge in pamant ? De ce eu mor zi de zi, secunda de secunda ? De ce nu pot muri o singura data ? Toata viata am murit.
Am acumulat tone de furie si de durere pe care corpul meu mic nu stie unde sa le mai depoziteze.Tipa dupa ajutor si nimeni nu aude,se zvarcoleste si nimeni nu il vede.
Ma invenineaza si reactionez exact ca acei oameni muscati de sarpe care se zbat din cauza veninului.
Il am in fiecare celula,in fiecare particica si uite asa mai mor o data.
Fiecare zi incepe cu gandul infiorator ca voi mai muri o data. Poate nu in acelasi mod,dar sigur sub aceleasi dureri chinuitoare.
Ma voi zbate,voi tipa cat ma vor tine plamanii si apoi,dupa ore de chin ma voi cufunda singura in propria tacere.
Parca m-am obisnuit,m-am obisnuit sa ma doara muschii,sa nu ma pot misca,sa nu pot schita un gest,sa traiesc viata inverse a unei pasari Phoenix.
Zi de zi mor in propria existenta.
In mod normal,de-a lungul vietii unui om obisnuit, se perinda zeci,sute de persoane care il influenteaza sau nu pe respectivul.
Se zice ca oamenii vin si pleaca,dar in realitate toti pleaca ?
Fizic vorbind oricare dintre noi a pierdut legatura cu cel putin o persoana in viata lui.
Dar mintal si spiritual?
Sufletul nostru nu detine mai multe cunostiinte decat avem noi trecute in agenda la “ai mei”?
Cand te ranesti cu un cutit capeti o rana foarte adanca soldata ulterior cu o cicatrice.Este oare valabil si pentru oameni ?
Nu te mai doare ca inainte,nu ii mai acorzi atata atentie ca inainte,dar pielea ciudata asezata deasupra iti va aminti toata viata ca aceea rana a fost acolo.
Creierul uman are capacitatea de a elimina informatiile nefolositoare,dar sufletul are si el aceeasi capacitate? Ce este in fond folositor si ce nu,pentru suflet ?
El poate trai cu asa zisa “rana”?
Cate personae au ramas cu adevarat in suflet si mai ales de ce ?
Cu ce au fost ele mai deosebite ? A fost taietura mai adanca ? Cutitul mai ascutit ?
Indiferent ca aceste persoane au facut sau nu ceva,sufletul le tine adanc intiparite in cele mai ascunse straturi ale lui si ca un gest involuntar,nu le poate elimina.
Sunt acolo,sunt parte din cel care poarta acel suflet.Sunt poate cei care l-au facut sa fie ceea ce este in prezent.
Cu totii avem astfel de rani.In toti zac amintiri,oameni,intamplari care,vrem sau nu, vor face parte din noi pana vom fi la cativa metrii sub pamant.
Egoism sau legea naturii? Avem nevoie sa fim marcati pentru a realiza cine suntem cu adevarat ?
