Voi oameni.

Sunt acele lucruri.

Sunt acele lucruri care nici nu se mai spun.Dor prea tare,prea profund,prea adânc.Sunt acele lucruri pe care ţi le vei aminti mereu ascultând o melodie tristă.Sunt acele lucruri care nu se pot exprima în cuvinte.Îţi anesteziază orice simţ şi rămâi mut,mut de durere,de uimire,de rapiditatea evenimentelor.Îti pui zeci de întrebari:ţie,lumii,Divinităţii.şi niciun răspuns.Nicio voce să confirme sau să infirme,niciun sunet,nicio vocală,nimic.Nimicul este atât de apăsător şi totuşi atât de binecuvântat.Te eliberează de tot ce pot percepe organele tale de simţ şi rămâi rece,ca o bucată de marmură uitată într-un atelier de un sculptor.Nu ai formă,nu ai înfătisare.Chipul tău devine rigid şi rece.nu mai simţi,nu mai crezi,nici măcar nu mai poţi gândi.
Rămâne un corp inert,o piele moartă şi un suflet care arată exact ca un animal ce se zbate să moară.

Hemoragie

Când am intrat astăzi în redacţie am găsit pe biroul meu următorul articol :
“În decursul zilei de ieri,a fost adusă la spitalul X din oraş,o pacientă cu plagă deschisă la nivel toracic,cu chipul plin de contuzii şi corpul presărat de vânătăi..Am preluat imediat cazul.Rănile i-au fost curăţate şi pansate.Momentan este conectată la aparate.Zilnic îi schimbăm pansamentele.Totul este supravegheat.Hemoragia din zona toracică ne pune câteva semne de întrebare în schimb.Pansamentul ei trebuie schimbat mult mai des întrucât se imbibă imediat de un sânge ciudat de roşu.Chipul ei alb este desfigurat.Distingi doar părul ondulat ce îi acoperă perna şi degetele lungi ce atârnă pe marginea patului
Astăzi au venit părinţii ei.Au înmărmurit la vederea “piticei” lor,tind să mentionez că pacienta este o mignonă.Au fost intrebaţi :ce i s-a întâmplat?
Ei au răspuns cu lacrimi în ochi : nu stim.Ieri dimineaţă a plecat de acasă şi după am fost chemaţi la spital.Nu ştim ce i s-ar fi putut întâmpla,îşi găsise liniştea, deci nu ştim ce sau cine a adus-o în această stare."
Povestea mi-a tăiat răsuflarea.Am scăpat articolul din mână şi fără să mă gândesc am mers la spital.Nu vroiam să scriu o poveste despre asta,vroiam doar să cunosc această fată.
Am ajuns la spital într-un suflet.Am întrebat un doctor,care a fost foarte draguţ şi m-a dus în camera ei.
Era singură.Un pat cu aşternuturi verzi,un urs mare la fel de verde,trei lalele şi multe fotografii îi decorau camera.Nu părea o cameră de spital.
Era inertă.M-am apropiat şi am observat şi eu buclele negre.Hemoragia de pe pieptul micuţ zvâcnea într-un mod ciudat.Am ieşit şi am vorbit cu medicul despre starea ei.El mi-a spus că nu a mai întalnit un asemenea caz..Rana îi punea multe semne de întrebare.Un om normal cu o astfel de rană ar fi murit imediat,ea în schimb nu.
În ciuda aparatelor la care era conectată,ea părea că doarme şi că pur şi simplu nu îşi doreşte să vorbească sau să stea cu noi cei de “afară”.Era primul articol citit de mine care m-a impresionat în asa fel încât să vin să văd ce s-a intamplat.Luni intregi am venit zilnic la spital.
I-am cunoscut familia şi o parte din prieteni.Sora şi mama ei erau zilnic lânga ea.Dormeau în cameră cu ea,în speranţa că Mimi ( aşa am aflat că o chema ),va da un semn.
Într-una din zile vorbeam cu o asistentă si îi spuneam :ce păr frumos are !
Ea mi-a răspuns : Seamănă cu al tău !
Atunci am avut senzatia că Mimi asculta ce vorbeam.Ştiam că ceva grav i se întamplase,dincolo de rănile fizice.Toate se vindecaseră,mai putin rana de pe piept.
Zilnic primea vizite de la zeci de persoane.Stăteau zile întregi cu ea,dormeau în spital şi mereu îi aduceau lăcrămioare sau lalele şi câte un ursuleţ,de obicei verde.Am observat asta. “Trăia” într-un univers verde făcut de persoanele care o iubeau.
Eu nu ştiu de ce veneam,dar ceva mă chema acolo.Avea cum am zis,zeci de rame şi am vrut să-i fac un cadou.Am făcut un colaj cu noi două şi l-am înrămat.Am observat atunci că avea ochii de un negru închis şi ce m-a şocat a fost cicatricea mică de pe frunte.Şi eu o aveam.
Într-o poză am regăsit figura unui baiat ce mă făcea parcă să-mi amintesc de propria adolescenţă.Era lângă ea în poza.Un tip brunet,cu pielea albă,dar pe care în mod ciudat nu îl văzusem la spital.
Am intrebat-o pe mama ei de el.
Ea a raspuns cutremurată : el este singurul care nu a venit să o vadă.
La auzul acestor cuvinte am început să tremur şi am părăsit salonul.
Am ajuns acasă.Soţul meu nu era acasă.Locuinţa era exact cum o lăsasem,doar că era foarte frig.Am aprins televiorul.În ciuda zgomotului din casă,eu eram cu mintea departe.Am privit pozele de pe etajeră şi am zâmbit la vederea ochilor soţului meu.Erau de un verde smarald.Îl iubeam.După, m-am întristat brusc la vederea unei poze cu mine cam la aceeaşi vârstă ca a lui Mimi.
Nu puteam să nu observ asemănarea.
M-am aşezat în pat.Aveam să fiu singură astă seară.
Am avut coşmaruri până dimineaţă.
M-am trezit extrem de agitată.
Am ajuns la spital şi vestea care mi-a fost dată m-a bulversat complet.Trecuse prea mult timp.Mimi trebuia să fie deconectată de la aparate.Nu puteam permite asta.Simţeam că dacă fata asta moare,sufletul meu va muri odată cu ea.
Am vorbit cu parinţii ei şi raspunsul a fost :nu.Era prea devreme.Toţi credeam în zâmbetul piticei.
Au urmat zile,nopţi întregi în care am stat cu ea.Îi citeam articole din ziar,îi puneam melodiile preferate,îi placea Celine Dion-My heart will go on.
Ştiam că aude.
Într-o zi, în timp ce veneam la spital grăbită,un tânăr s-a ciocnit de mine şi mi-am scăpat toate materialele pe jos.Când am ridicat privirea,am regăsit ochii negrii şi pielea albă a tânărului din poză.
A făcut ochii mari.Cred că asemanarea mea cu Mimi l-a bulversat.Nu ştiu ce îmi inspiră acest puşti,în niciun caz maturitate sau bărbăţie căci gesturile aleatorii,limbajul ciudat şi ţigarea aprinsă îi dădeau un aer de copil cu aspiraţii de “om mare”.
Toţi prietenii ei aveau ceva din veselia ce o caracteriza,dar el,nu stiu ce avea,era un altfel de om şi crede-mă am văzut multe tipuri de oameni în viaţa mea.
El îmi era cunoscut.Mirosul,pielea,ochii şi totuşi nu îmi aminteam.El mi-a întins mâna şi mi-a zis:
“Deiu,îmi pare bine !”
Nu i-am întins mâna.Ceva mă reţinea.Mi-am adunat materialele şi am plecat.Mimi mă aştepta.
După câteva zile primesc un telefon.
O voce cunoscută : Bună,ne-am întâlnit zilele trecute pe stradă.Atunci ţi-a cazut cartea de vizită şi am decis să te sun.Ştiu că pare ciudat,dar mă faci să-mi amintesc de multe lucruri.
Firea mea sceptică a spus doar : OK si ?
El : şi nu ştiu cum să-ţi zic.Am văzut că eşti ziaristă.Eu :da.
El : ne putem întâlni ?
Eu : poţi veni la sediu dacă vrei,acum trebuie să închid.
Am şi uitat de acest eveniment şi am fugit la spital.
A doua zi am mers la birou.Puştiul ciudat de pe stradă mă aştepta.
Am intrat,mi-am aşezat documentele şi am zis :OK stai să-mi iau reportofonul şi îmi povesteşti ce vrei.Despre ce este articolul ?
El : dar nu am venit pentru asta.
Eu : atunci ?
El : am venit pentru tine.
Am râs puţin.
El : îmi aminteşti de cineva…şi a tăcut privind ochii ameţitori ai soţului meu din poza de pe birou.
El : eşti căsătorită.
Eu : nu răspund de obicei la astfel de întrebari,dar da.
A tăcut.
Se bâlbâi un pic.Aprinse o ţigare şi spuse : trebuie să stii că de când te-am văzut ochii tăi m-au ameţit.
Scoase din buzunar o poză şi mi-o întinse.
Ai ochii ei.
În poză Mimi îmi zâmbea plăcut.
Atunci am realizat totul.Ştiam tot.Vocea,gesturile,tot.Telefonul suna.Era mama lui Mimi care spuse : Pitica,s-a trezit pitica.
El continua să vorbească : întelege eşti ca ea,ochii ăia,eşti ziaristă,cum îşi dorea ea sa devină,ai parfumul ei.Te vreau înapoi.
În faţa ochilor îmi trecu toată viatâţa : dragoste,dor,durere,liceu,facultate,tot.
I-am zis : taci.
Eu trebuie să plec.
Am ajuns la spital.Mimi era asezată în fund pe pat şi se uita la “Viaţa cu Louie’’,desenul meu preferat.Avea în mana poza cu noi două.Mi-a zâmbit şi mi-a spus : Mi-a povestit mama tot,îţi multumesc.
Totul se potrivea.Cum de nu realizasem mai devreme : Mimi ,iniţialele mele.
Pansamentul de pe pieptul ei era curat.
Mi-a povestit tot.
Ziua aceea a schimbat vieţile amândurora.
Cu timpul şi-a revenit complet.A fost externată.
Acum este cea mai bună prietenă a mea. De curând a cunoscut un băiat cu ochii verzi şi s-a îndrăgostit.
Ciudat sau nu experienţa asta mi-a schimbat radical viaţa.
Acum sunt ceea ce vreau să fiu.

Leucoplast

Zilele trecute m-am tăiat la mână.
S-a întâmplat atât de redepe încât abia am avut timp să reacţionez.
Am simţtit lama ascuţită cum îmi penetrează pielea.
O rană adânca şi mult,foarte mult sânge.
Am imbibat două prosoape de o roşeaţă înspaimântătoare.
Am ţtinut cealaltă mână peste rană în speranţa că se va opri.
Nimic.
Am căutat un leucoplast.
Rana sângera abundant în continuare.
A trebuit să iau mâna de pe ea ca să pot căuta mai bine.
Simţeam durerea exact ca atunci când îţi pică pe mână o picătură de ceară încinsă.
În trusa de prim-ajutor : tifon,alcool sanitar,foarfece.
Leucoplast nu.
Tifonul s-ar fi îmbibat prea repede de substanţa roşie.
Mă durea cumplit.
Simţeam cum locul zvâcnea şi cum sângele pompa.
Ieşea pe pielea mea albiciosă într-un contrast ciudat.
M-am aşezat pe pat.
Încercam cu disperare să opresc sângele.
Rana era atât de adâncă încât întrezăream carnea rozalie.
M-am ghemuit şi am încercat să nu mă mai gândesc.
Gândurile mele fugeau într-adevăr departe.
Departe,dar totuşi la durere.
Mă gândeam la rănile vechi,la cicatricele pe care le aveam,la corpul meu presărat de astfel de semne.
Parcă acum mă dureau toate.
Dar niciuna ca aceasta.
Câteva minute parcă se opri timpul.
Apoi m-am regăsit pe o stradă.
Cu un pavament gri,copaci inalţi şi bătrâni şi case înghesuite.
Dintr-una ieşira doi copilaşsi.
O fetiţă brunetă şi un baieţel cu tenul alb.
După câteva minute în care s-au jucat cu mingea se luară în braţe.
Mă simţeam atât de fericită să îi văd.
M-am trezit în camera mea.
În casă era foarte cald,atât de cald încât mi se uscaseră buzele.
Am privit rana.
Mai cursese puţtin sânge pe cearşaf,dar acum carnea roz nu se mai vedea.
O coajă mică si maronie parcă încerca să o protejeze.
Am zâmbit.
Nu mai durea atât de tare.
Simţeam cum zvâcneste în interior,dar nu mai durea.
Am zărit pe birou,lângă o poza cu mine din copilărie,un leucoplast.
L-am desfăcut şi l-am aşezat încet pe rană.
Parcă se contopea cu pielea.
Parcă vindeca.

Să vezi ce-a mai rămas.

Arme.
Gloanţe.
Durere.
Moarte.
Un "ieri" sângeros pentru un "astăzi" mai bun ?

VERITASAGA-CER SENIN

Epilog

E simplu să tragi o linie şi să formulezi o concluzie după o experienţă.Fiecare eveniment schimbă ceva în interiorul tău.Despre fiecare poti vorbi.
Dar atunci când buzele tale sunt petcetluite?Când refuză să lase liber orice cuvânt ?
Am fost întrebată ce cred despre oameni.
Am privit persoana din faţa mea minute în şir,ea repetănd în mod ostentativ întrebarea crezând că nu am înţeles. Dar întelesesem. Tocmai pentru că înţelesesem tăceam. Aş putea vorbi despre oricare alt subiect,dar nu ceva ce implică omul.Nu sunt rasistă,nu sunt deprimată,sunt pur şi simplu acaparată de tot ceea ce am fost obligată să suport din partea oamenilor.Invidiosi sau maliţioşi, ipocriţi sau răi, oamenii reusesc mereu să fie un paradox. Cel mai bun prieten ţi se transformă în duşmat,iubitul sau iubita în străin/străină şi fiecare capătă tot felul de insuşiri pe care mintea ta cu greu le concepe. Asta e legea naturii sau simpla noastră incapacitate de a fi mai buni ?
Întrebarea subordonată vine imediat în schimb:de ce să fii bun ? Aş putea spune că în viziunea mea pentru că vei fi răsplătit în alte dimensiuni,dar asta sunt eu. În viziunea lumii ce înseamnă de fapt “a fi bun” ?
E infiorator cum fetiţe sau baieţei gândesc că oamenii trebuie trataţi cu indiferenţă şi dispret şi că nimeni nu trebuie să le perturbe viaţa cu nimic,cine o face intră în categoria acelor oameni care nu vor mai fi priviţi niciodată la fel.
Au dreptate aceşti copilaşi în aş crea un fel de scut împotriva propriilor semeni ? E normal ?
E un lucru greşit ? Pariu că nu ştii să răspunzi la aceste întrebari,nu pentru că nu ai avea cuvinte ca mine ci pentru că nu dai importanţă. Asta până simţi pe pielea ta cum câteva cuvinte ale unui om te coboară de pe norişorii aia pe care te-ai aşezat comod, crezând că viaţa e ca în filmele acelea americane cu happy-end.
Voi incheia.Nu pentru că am zis tot ci pentru că mi s-au sleit puterile de la atâtea cuvinte.
Voi face o afirmaţie care poate te va şoca,dar îmi asum intreaga răspunderea pentru ea : sunt foarte puţini oameni care au suflet şi nu vorbesc aici de aceea materie care rămâne pe pământ 40 de zile după ce mori ci acel lucru care te face unic printe milioane de seama ta. Eu am obosit să mai caut aceşti oameni,mândrii posesori ai unui suflet.Ai unui adevarat suflet.
Brusc,viaţa a renunţat la însuşiri fabuloase pentru a se transforma intr-un simplu drum : ca cel pe care îl faci la piaţă săptămânal.

Omletă

Se deschide frigiderul.
Eşti trezit la viaţă de o lumină puternică.
O mână te alege dintre zecile de seama ta şi îşi înfăşoară degetele albe în jurul tău.
Nu realizezi prea multe atunci.
Există două posibilitaţi.Niciuna în schimb nu depinde de tine.
Poţi deveni o omletă gustoasă sau întins pe caldarâmul rece.
Totul depinde de el. Să îl numim “om” chiar dacă încă am îndoieli că toţi pot primi acest apelativ.
Eşti firav. Nu ai avut cum să te opui.
Ai incredere şi crezi cu tarie ca omleta e destinul tau.
Se comporta frumos. Te spală,te sterge,te aşează la lumină,pune puţina muzică şi tu aştepţi încrezător.
Necunoscut.
Durează parcă o clipă şi totuşi este o ora,poate o zi.
Nu crezi ca ţi se poate întampla ţie.
Ţi-a spus că te-a ales pentru că pari altfel decât ceilalţi.
Tu ştii că eşti.
Te ia în mână.Este atât de cald şi bine.Pielea fină,mirosul înţepător de dulceaţă.
O secundă.Atât.În gol.Zaci întins pe podeaua rece şi respingătoare.Respiri sacadat.A fost exact ca ceilalti.De ce te-a ales pe tine ?
Totul se termină înainte să realizezi că a început.
Nu ai fost omletă.Şi auzi în ultimul moment,la ultima gură de aer : Oul ăsta nu a fost bun.

Condoleanţe Lume !

Scriu acest mic text dintr-un motiv mult mai important decât acela de a înşira câteva cuvinte.
Îl scriu din respect,din admiraţie şi mai ales din tristeţe.
De câte ori nu ai auzit sintagma : de ce mor doar oamenii buni ?
Mi-am pus această întrebare în mod ostentativ atunci când am fost martora unui sacrilegiu.
Un telefon insistent,o voce joasă şi o propoziţie scurtă ce mi-au cutremurat fiecare celulă a corpului.
Am rămas câteva minute nemiscată şi m-am întrebat: de ce ?
Am alergat cu disperare spre fiecare extremitate a corpului meu. Din păcate,niciuna nu ştia răspunsul. Toate au tăcut.
Moartea este atât de inevitabilă şi rapidă şi totuşi atât de salvatoare şi liniştitoare.
Poate era prea bun ca să rămână printre noi.
Îl inteleg.
Dar pe noi restul cine ne mai călăuzeşste ?
Cine ne mai învată OMENIA ?
Nu este nevoie să se stingă o rudă,un prieten,ci un OM.
Condoleanţe Lume întrucât pierderea este inimaginabilă.

Omul este o vită

Încep prin a contrazice fraza : toţi oamenii sunt egali.Nu,nu sunt.
Din punct de vedere anatomic da,dar din alte puncte de vedere nici pe departe.
Clasificarea e simplă: cei care gândesc şi cei care..
Ei hai că revenim la asta mai târziu.
Unii rămân la stadiul de vita pe tot parcursul existenţei lor.
Doar avem iarba destula.
Sunt oripilata.Da.Ăsta este cel mai bun cuvânt.
Oripilată de idioţenia şi insensibilitatea de care dau dovadă unii “oameni”,de lipsa conştiinţei şi cel mai grav,a noţiunii de a gândi.
Uite că am spus-o
Suntem făcuti cu aceleaşi componente din punct de vedere fizic,dar să crezi că oamenii sunt egali atunci când poti privi in “interior’’ este o prostie.
Nu suntem egali şi nu o zic din snobism,ci pentru că printre noi există oameni care au un dar aparte.Mulţi sunt însa termenii care pot duce la formarea unui individ. La început chiar nu ţine de el,dar de cele mai multe ori,din nefericire,ajuns la adolescenţa sau maturitate ,individul nu face decât să intre în turmă şi să o urmeze cu stricteţe, chiar dacă asta inseamnă declin.
Nu vreau sa cataloghez,am cunoscut oameni şi oameni,unii m-au impresionat în sensul ăla ‘’jos pălăria’’,alţii nu numai că m-au facut sa-mi păstrez pălăria, dar şi tipicul ‘’bună ziua”.
Am întalnit oameni talentaţi şi subliniez,educaţi căci ceea ce îţi transmit gesturile,limbajul verbal sau nonverbal al unui om spune multe despre acel individ.
Pot mulţumi câtorva persoane,unora pentru că mi-au dat prilejul să le descopar în toată frumuseţea şi unicitatea lor şi unora pentru că mi-au întărit afirmatia că oamenii sunt vite.Poate te intrebi de ce le multumesc şi lor.
Ei bine pentru că ei m-au trezit la viaţă.Acest tip de oameni m-a facut să realizez anumite lucruri.
Să imi văd viaţa altfel.Nu in cireadă,nu rumegând,nu privind cu lehamite insectele care îmi atacă suprafata corpului.
Şi vei spune : ce poţi face diferit ?
Nici nu trebuie sa contez pentru lume.
Ştii cât de bine mă ascult singură ?
Cred in mine şi asta depaseste ciobanul care mă duce la păscut sau însuşi păşunea.
Lumea are nevoie de o schimbare.

Oamenii au uitat să mai creadă în propria lor persoană.
Apreciez oamenii excentrici,nonconformişti.Au curajul să pună carţile pe faţă :astăzi vreau să mă imbrac nebunesc. Şi asta fac.
De ce păstrăm nişte aparenţe care ne îndobitocesc?
Să părem “în rând cu lumea ?” Ei bine, “lumea” este apreciată exact pentru asta,pentru că iese din tipar.
Foloseşte-ţi des oglinda. Nu ca să îţi arate imperfecţiunile, sau alte nimicuri pentru care populaţia de astăzi are “crize de personalitate” ci pentru a observa dincolo de stratul de piele.
Ti-ai privit vreodată ochii in oglinda ? Nu ca sa observi dacă ai tenul OK, ci ca să simţi ce îti transmit ochii tăi . Când eşti bulversat,nu ştii ce simţi,trist,poate dezamăgit,uită-te în oglindă !
Ochii tăi îti pot spune multe.Mai multe decât simpla lor culoare.
Treci dincolo de oglinda propriu-zisă şi trupul tau facut din tărână.
Fii OM !
Din nefericire,unii locuiesc în grajd toată viaţa. Dorinţa de a progresa este nulă,totul este în conformitate cu tiparul
Orice zi se incheie cu intrarea vitelor în grajd şi cu rumegarea în nepasăre până şi a ultimului firicel de iarbă.

Domesticeşte-te Omule !

Mi-e frică de oameni.
Ţie nu ?
Dacă nu,să îţi fie,pentru că va veni o vreme când vei realiza că Omul poate distruge şi cele mai ascunse şi intangibile sentimente ale tale făra a privi o clipă în urmă.
Unii oameni mor în fiecare zi şi nimeni nu ştie,nimeni nu intelege,nimeni nu întreabă,lumea asta e insetată de perfecţiune,iubire carnală şi păcat.
În fiecare zi ucidem şi nu suntem închişi pentru asta.
Ne bucurăm de libertate cu o ipocrizie ce uneori depăşeşte limitele oricui.
Unii rămân păpuşi de cârpă toata viaţa,fără drept la replică,fără viitor,doar cu nişte vise într-o traistă şi cu un orizont deschis
Avem nimic şi totusi ne fălim şi prezentăm un snobism ieşit din comun.
Când te vei domestici Omule?
Rămâi înmărmurit de durere,lacrimi,desfrânare şi oamenii speciali,diferiţi, sunt ca nişte flori albe într-un câmp cu trandafiri roşii.
Nu uita că trandafirii au spini .
E ca şi cum de când te naşti ţi se dă o cască în mână şi eşti aruncat pe un câmp de război,depinde de tine dacă eşti găsit într.un şanţ ,într-un cort bandajat sau falnic plimbându-te pe un cal printre cadavre.
Te-ai întrebat vreodata cum este să mori ?Sau poate eşti mort deja,dar nu realizezi,crede-mă ceea ce arata oglinda nu e mereu veridic.
Sunt om şi când spun asta este ca şi cum aş spune: într-o zi voi muri sau voi omorî.
Păpuşi,animale,cadavre,tu Omule tot Om rămâi .
Cerul nu te mai vrea,pământul te dispreţuieşte şi norii se ascund după soare când îi priveşti
Ucizi din priviri.
Domesticeste-te Omule.