A rămas doar...

Zbucium
durere
frustrare
dor
nebunie
gand
lecţie
lacrimă
ameţeală
ţipăt
planset
amaraciune
tristeţe
abandon
sfârşit
rană
cicatrice
sânge
chin
desnădejde
teamă
frig
întuneric
frică
panică
dezamăgire
trecut.

Schimbare.

Las melodia sa vorbeasca de la sine.

Vindecare

Zilele trecute ma lovisem in acelasi loc in care am avut aceea taietura urata si, in ciuda faptului ca s-a trasformat intr-o cicatrice, am simtit o durere care parca s-a disipat sub pielea putin inrosita.
Din instict am dus cealalta mana la locul cu pricina pentru a-i oferi putina protectie, dar spre dezamagirea mea, durerea nu a trecut.
Urmatoarea zi a venit, si in timp ce incercam sa ma imbrac pentru a iesi, am simtit aceiasi durere pe care o avusesem cu o zi in urma si am regasit urma rosie inca deasupra pielii mele albe.
Era ca si gand incerca sa-mi aminteasca ca acolo a fost o rana adanca si dureroasa.
Am incercat sa ignor durerea si chiar si roseata, dar nimic.
Noaptea ma durea, ziua ma durea si cel mai tare se intampla sa primesc cate un impuls de durere cand ma imbracam sau cand faceam diverse lucruri prin casa.
Dupa cateva zile in care durerea mi-a tulburat noptile si mi-a facut nefericite zilele, mama mi-a cumparat o fasa elastica.
Am cupins mana cu ea si totul parea in regula.
Mana mea parea protejata de un scut, iar eu puteam continua sa imi vad de lucrurile obisnuite.
In aceea noapte am dormit mult mai bine, durerea era amortizata de modul strans in care era asezat bandajul.
Dimineata insa am fost socata.
Fasa mea era imbibata de o roseata care parca nu te facea sa te gandesti la sange ci mai degraba la un vin rosu.
Am dat jos bandajul si mana mea parea parca fusese intr-o inchisoare. O culoare ciudata se regasea pe ea si rana sangera abundent.
Ma durea ingrozitor, simteam parca taisul cutitului penetrandu-mi din nou pielea.
Mi-am privit mana indelung si in ciuda faptului ca durerea imi cuprindea fiecare celula a corpului, am rezistat zile intregi,si dupa indelungate ore de chin si tortura,am decis sa nu mai pun niciun bandaj si sa astept ca natura sa isi urmeze cursul firesc
Am asteptat sa se faca o coaja.
.

Septembrie-maraton.

Oh cat mi-as dori sa postez ceva dragut.Cat mi-as dori sa va pot povesti o intamplare super draguta din viata mea.Cat mi-as dori sa va zic ca zambesc mai sa ma doara maxilarul.
Dar nu, nu va pot indruga minciuni.
Adevarul este ca este mult mai rau decat ma asteptam. Recunosc fara lipsa de modestie ca sunt un om puternic, dar azi, acum, la aceasta ora tarzie din noapte, pana si eu mi-am pierdut puterea.
Este prea mult. Prea multa durere intr-o singura circumstanta, prea multe rani in acelasi loc, prea mult.
Nu scriu ca sa fiu inteleasa ci din frica de a exploda de atata zbucium interior.
Infiorator. Da, asta este cuvantul care poate descrie cel mai bine sentimentul de a-ti vedea una dintre cele mai iubite fiinte, devastata.
Este absolut infiorator. Nu pot descrie in cuvinte senzatia de neputinta, de frustrare, de iritare cand singura fiinta pe care ai dori sa o vezi toata un zambet, se zbate ca un peste scos din acvariu.
Credeam ca experimentasem durerea, dar ma inselasem. Aceasta rana produce mult mai mult decat o simpla durere. E mai mult decat sange si piele sfasiata. E un fel de cangrena care te ucide. Incet, dar sigur, te ucide.
Pana zilele trecute credeam ca depresia are o unitate de masura si ca leacurile babesti, gen filme vesele vizionate pana la saturatie, chiar isi fac efectul. Ei bine, nu. E mult mai mult.
E acel moment in care parca practic totul se opreste. Nu mai gandesti, nu mai misti, nu mai schitezi absolut niciun gest.
Te trasformi intr-o leguma.
Esti acaparat de un milion de scancete si nu poti lua in brate pe nimeni, auzi un miliard de voci si nu ii poti raspunde niciuneia, vezi cativa metrii, dar nu, nu mai poti atinge linia de sosire.

Phoenix intors

Mor in fiecare zi.
Fiecare frunza cazuta,fiecare insecta strivita,fiecare nor care se disipa ma omoara incet,dar sigur.Parca mi se injecteaza tranchilizant.Cand altii zambesc,eu mor.Mor si nu sunt ingropata, mor si nu raman fara puls,mor si am ochii deschisi.De ce eu mor fara a ajunge in pamant ? De ce eu mor zi de zi, secunda de secunda ? De ce nu pot muri o singura data ? Toata viata am murit.
Am acumulat tone de furie si de durere pe care corpul meu mic nu stie unde sa le mai depoziteze.Tipa dupa ajutor si nimeni nu aude,se zvarcoleste si nimeni nu il vede.
Ma invenineaza si reactionez exact ca acei oameni muscati de sarpe care se zbat din cauza veninului.
Il am in fiecare celula,in fiecare particica si uite asa mai mor o data.
Fiecare zi incepe cu gandul infiorator ca voi mai muri o data. Poate nu in acelasi mod,dar sigur sub aceleasi dureri chinuitoare.
Ma voi zbate,voi tipa cat ma vor tine plamanii si apoi,dupa ore de chin ma voi cufunda singura in propria tacere.
Parca m-am obisnuit,m-am obisnuit sa ma doara muschii,sa nu ma pot misca,sa nu pot schita un gest,sa traiesc viata inverse a unei pasari Phoenix.
Zi de zi mor in propria existenta.

Dintre toti.

In mod normal,de-a lungul vietii unui om obisnuit, se perinda zeci,sute de persoane care il influenteaza sau nu pe respectivul.
Se zice ca oamenii vin si pleaca,dar in realitate toti pleaca ?
Fizic vorbind oricare dintre noi a pierdut legatura cu cel putin o persoana in viata lui.
Dar mintal si spiritual?
Sufletul nostru nu detine mai multe cunostiinte decat avem noi trecute in agenda la “ai mei”?
Cand te ranesti cu un cutit capeti o rana foarte adanca soldata ulterior cu o cicatrice.Este oare valabil si pentru oameni ?
Nu te mai doare ca inainte,nu ii mai acorzi atata atentie ca inainte,dar pielea ciudata asezata deasupra iti va aminti toata viata ca aceea rana a fost acolo.
Creierul uman are capacitatea de a elimina informatiile nefolositoare,dar sufletul are si el aceeasi capacitate? Ce este in fond folositor si ce nu,pentru suflet ?
El poate trai cu asa zisa “rana”?
Cate personae au ramas cu adevarat in suflet si mai ales de ce ?
Cu ce au fost ele mai deosebite ? A fost taietura mai adanca ? Cutitul mai ascutit ?
Indiferent ca aceste persoane au facut sau nu ceva,sufletul le tine adanc intiparite in cele mai ascunse straturi ale lui si ca un gest involuntar,nu le poate elimina.
Sunt acolo,sunt parte din cel care poarta acel suflet.Sunt poate cei care l-au facut sa fie ceea ce este in prezent.
Cu totii avem astfel de rani.In toti zac amintiri,oameni,intamplari care,vrem sau nu, vor face parte din noi pana vom fi la cativa metrii sub pamant.
Egoism sau legea naturii? Avem nevoie sa fim marcati pentru a realiza cine suntem cu adevarat ?

IERTARE

Am obosit.
Nu,nu mă pot duce în pat şi nu pot pretinde că mâine dimineaţă voi fi ok,nu,nu pot bea cafea cu speranţa ca voi zburda de energie.Oboseala mea vine din lucruri mult mai greu de descris.
O regăsesc apăsătoare şi chinuitoare undeva în interior,în cel mai ciudat şi mai neexploatat punct al fiinţei mele.
Este ca o încapere stranie dintr-o casă mare,pe care proprietarii nu o folosesc,dar pe care parcă le este şi frică să o folosească.Este o cameră mică,ciudată,în care te poţi aştepta la orice.
Oboseala mea este atât de apăsătoare încât în anumite zile simt că mă va lăsa fără aer.Este ca atunci când simţi că nu mai poţi inspira,că pur şi simplu cutia toracică îţi este strivită de o greutate pe care din păcate nu o poţi înlătura.
În ultimele săptămâni,cursul existenţei mele a căpătat trasee la care,sincer nu m-aş fi aşteptat.M-am regăsit în faţa unor locuri,oameni,realităţi pe care nu le pot percepe.
Nu ştiu ce sunt şi cum am ajuns să le trăiesc.
Simt ca totul a fost in zadar.Toate eforturile,toate orele,toate aşteptările,totul s-a şters aşa cum şterge o radieră urmele fine ale creionului.
Şi a rămas doar foaia.Goală şi fără sens.Fără putere să treacă mai departe.
Am făcut atâtea frunţi să se încreţească încât mă mir cum acei oameni mai au chip.Am lăsat uimire,teamă,durere în urma mea şi nu,nu găsesc cuvinte pentru a explica de ce.
Nu mă înţeleg şi nu le pot pretinde altora să o facă.
Zac singură în mine ca un parazit.Îmi consum singură propria existenţa şi şochez.Nu ştiu să fiu în tipar.
Îmi iau zilnic energia şi consum şi din ceilalţi toate resursele lor de a mă face să mă simt bine.Oamenii ăstia nu merită atâta chin.