Sunt tot aici, dar altfel. Am aceeasi ochi, aceeasi piele, acelasi
corp, dar sunt altfel ! Astazi, mai intai de toate sunt altfel ! Sunt oricum, orice, mai putin nefericita ! Astazi, dupa indelungi luni de asteptare, vad in sfarsit totul cum trebuie vazut ! Astazi sunt primavara ! Sunt narcise galbene precum soarele incantator ! Sunt pamant negru precum abanosul ! Sunt cer senin ! Sunt renastere ! Sunt aprilie ! Sunt mai ! Sunt natura ! Sunt renastere ! Sunt om fericit ! Sunt copil in parc ! Sunt fiica de mama iubitoare ! Sunt prietena pe veci ! Sunt confidenta ! Sunt sora mai mica ! Sunt dragoste ! Sunt incredere ! Sunt responsabilitate ! Sunt fluturi in stomac ! Sunt inghetata ! Sunt covrigi cu lapte ! Sunt zambetul unei fete indragostite ! Sunt mirosul pielii dupa dus ! Sunt parfumul omului iubit ! Sunt zambet ! Sunt placere ! Sunt echilibru, frumusete, incredere ! Sunt respect !
Astazi SUNT !
De atatea ori am vrut sa scriu si acum, privind in urma, nu stiu ce m-a impiedicat. Nu stiu daca a fost faptul ca imi este frica sa o fac sau pur si simplu nu vreau. Incerc acum.
Sunt in Bucuresti de 3 luni si ma asteptam ca pana acum sa sufar transformari de vreun fel. Ma asteptam sa plang mult si sa urasc ca sunt aici. Ma asteptam sa nu vreau sa ma trezesc dimineata din pat. Ma asteptam sa caut cu disperare mirosul parfumului mamei mele.
Amuzant este ca nu neg ca am avut toate aceste reactii, ci faptul ca nu vreau sa vorbesc despre ele. Sunt saptamani intregi de cand orasul asta nu mi-a inspirat nimic. Oamenii nu imi inspira curiozitati. Nu vreau sa stiu ce au mancat dimineata sau in ce fel de pat dorm. Nici macar nu vreau sa stiu cum arata casa lor.
Mi-e dor de diminetile in care chinuita de faptul ca a trebuit sa ma trezesc si sa ma spal pe fata cu apa rece, imi faceam loc printre stradutele inguste din orasul mic si ciudatel. Mi-e dor sa vad oameni si sa vreau sa le intru in cap. Mi-e dor sa zambesc singura pe strada, ascultand in casti o melodie pe care o stiu pe de rost.
Mi-e dor sa ma privesc in oglinzile magazinelor inchise si sa ma admir. Mi-e dor de reflexia mea din acele oglinzi. Mi-e dor de oamenii aceia pe care nu ii cunoscusem in viata mea, dar pe care puteam garanta ca daca ma voi stradui putin, ii voi revedea.
Nu mi-e drag, nu mi-e dor, nici macar nu mi-e frica de Bucuresti. Este unul din acele locuri atat de indiferente si de anoste. E un paradox intr'adevar, dar pentru mine nu are aceea gama de culori care sa ma faca sa zambesc dimineata cand ies din casa. E atat de predictibil. Faimoasa si impunatoarea capitala. ESte totul aici.
Tocmai de aceea eu nu sunt. Nu ma regasesc in nimic de aici, nu am locuri, nu am amintiri, nu am oameni.
Pana si oamenii cu care imi petrec timpul aici sunt tot de prin meleagurile mele.
Imagineaza.ti cum ar fi sa asezi o imagine colorata pe o coala alba. Nu se intrepatrunde cu nimic. Nu face pereche cu nimic. Nu se leaga de nimic. Linia imaginara care desparte foaia de imagine este atat de tipatoare incat iti zgarie retina.
Respir un fel de “nu stiu ce”,o adiere egoistă ce îmi dă ameţeli.
Am în permanenţă dorinţa de a retrăi ceea ce am fost, ceea ce aveam şi ceea ce am pierdut.
Am halucinaţii, regrete, crize şi momente când urlu de durere.
Urlu din toţi rărunchii. Zbier, ţip şi mă zbat ca şi cum un demon mi-ar invada sufletul.
Sunt înveninată zilnic cu dorinţe ce îmi sufocă sufletul.
Vreau ce am avut, dar urăsc că încă depind de asta.
Am întrebat ce pot face ca să scap.
Mi s-a răspuns cu tăcere.
Nu ştiu ce este mai grav : boala sau tratamentul pe care trebuie să îl urmez.
Vreau să mă îndrăgostesc ca o nebună.
Vreau să simt, vreau să am, vreau să deţin.
Vreau să mor de dorul, dar şi de dragul lui.
Vreau să mă trezesc dimineaţa cu un zambet ciudat de prostesc, dar şi ciudat de firesc.
Vreau să nu fortez nimic.
Vreau să mă domine, dar în acelaşi timp să-i fiu stăpână.
Vreau să mă vrea, dar să nu mă cheme.
Vreau să ştiu singură când trebuie să merg.
Vreau să mă iubească aşa cum nu a mai iubit pe nimeni.
Vreau să nu îmi dea nimic, dar să îmi ia totul.
Vreau să fie acolo fără să il chem.
Vreau să plece când nu mă aştept şi să se întoarcă atunci cănd mă doare cel mai tare.
Vreau să vindece.
Vreau să nu mă bage în seamă.
Vreau să fie al tuturor, dar să îl deţin doar eu.
Vreau să ştie cât de mult îl iubesc.
Vreau să profite de sentimentele mele cum voi profita şi eu de ale lui.
Vreau să plece zile şi să se întoarcă săptămâni.
Vreau să ştie tot, dar să nu întrebe nimic.
Vreau sa fie bărbatul care mă deţine şi copilul pe care îl protejez.
Vreau să uite.
Vreau să zâmbească.
Vreau să mă şicaneze.
Vreau să mă alinte, dar să mă şi îmbărbăteze.
Vreau să fie absent uneori.
Vreau să ştie când şi de ce.
Vreau să fie tot sau nimic.
Vreau să mă protejeze ca pe un copil şi să mă iubească ca pe o femeie.
Vreau să iubească ca un nebun.
În acest moment, îmi acord creditul de cea mai egoistă fiinţă din lume. Zic tot. Chem tot. Pot să trăiesc din simplul motiv că am tot ce alţii doar visează. Sunt ce vreau, unde vreau, când vreau. Primesc când cer şi sunt luată în braţe când plâng. Am nevoie să îmi zic mie câte lucruri frumoase sălăşluiesc în viaţa mea. Pot. Pot să fiu împuşcată că am faşă elastică, pot să fiu injunghiată că am leucoplast, pot să închid ochii istovită, că am cine să mă resusciteze.
Port în mine amprenta unor oameni care ar muri pentru mine şi pentru care aş muri la rândul meu. Am pe faţă optimismul şi fericirea. Zi de zi sunt vindecată fără să aştept la cozi interminabile, zi de zi sunt bandajată, zi de zi sunt trasă înapoi, zi de zi sunt salvată.
Zbucium
durere
frustrare
dor
nebunie
gand
lecţie
lacrimă
ameţeală
ţipăt
planset
amaraciune
tristeţe
abandon
sfârşit
rană
cicatrice
sânge
chin
desnădejde
teamă
frig
întuneric
frică
panică
dezamăgiretrecut.
