Respir un fel de “nu stiu ce”,o adiere egoistă ce îmi dă ameţeli.
Am în permanenţă dorinţa de a retrăi ceea ce am fost, ceea ce aveam şi ceea ce am pierdut.
Am halucinaţii, regrete, crize şi momente când urlu de durere.
Urlu din toţi rărunchii. Zbier, ţip şi mă zbat ca şi cum un demon mi-ar invada sufletul.
Sunt înveninată zilnic cu dorinţe ce îmi sufocă sufletul.
Vreau ce am avut, dar urăsc că încă depind de asta.
Am întrebat ce pot face ca să scap.
Mi s-a răspuns cu tăcere.
Nu ştiu ce este mai grav : boala sau tratamentul pe care trebuie să îl urmez.
Vreau să mă îndrăgostesc ca o nebună.
Vreau să simt, vreau să am, vreau să deţin.
Vreau să mor de dorul, dar şi de dragul lui.
Vreau să mă trezesc dimineaţa cu un zambet ciudat de prostesc, dar şi ciudat de firesc.
Vreau să nu fortez nimic.
Vreau să mă domine, dar în acelaşi timp să-i fiu stăpână.
Vreau să mă vrea, dar să nu mă cheme.
Vreau să ştiu singură când trebuie să merg.
Vreau să mă iubească aşa cum nu a mai iubit pe nimeni.
Vreau să nu îmi dea nimic, dar să îmi ia totul.
Vreau să fie acolo fără să il chem.
Vreau să plece când nu mă aştept şi să se întoarcă atunci cănd mă doare cel mai tare.
Vreau să vindece.
Vreau să nu mă bage în seamă.
Vreau să fie al tuturor, dar să îl deţin doar eu.
Vreau să ştie cât de mult îl iubesc.
Vreau să profite de sentimentele mele cum voi profita şi eu de ale lui.
Vreau să plece zile şi să se întoarcă săptămâni.
Vreau să ştie tot, dar să nu întrebe nimic.
Vreau sa fie bărbatul care mă deţine şi copilul pe care îl protejez.
Vreau să uite.
Vreau să zâmbească.
Vreau să mă şicaneze.
Vreau să mă alinte, dar să mă şi îmbărbăteze.
Vreau să fie absent uneori.
Vreau să ştie când şi de ce.
Vreau să fie tot sau nimic.
Vreau să mă protejeze ca pe un copil şi să mă iubească ca pe o femeie.
Vreau să iubească ca un nebun.
În acest moment, îmi acord creditul de cea mai egoistă fiinţă din lume. Zic tot. Chem tot. Pot să trăiesc din simplul motiv că am tot ce alţii doar visează. Sunt ce vreau, unde vreau, când vreau. Primesc când cer şi sunt luată în braţe când plâng. Am nevoie să îmi zic mie câte lucruri frumoase sălăşluiesc în viaţa mea. Pot. Pot să fiu împuşcată că am faşă elastică, pot să fiu injunghiată că am leucoplast, pot să închid ochii istovită, că am cine să mă resusciteze.
Port în mine amprenta unor oameni care ar muri pentru mine şi pentru care aş muri la rândul meu. Am pe faţă optimismul şi fericirea. Zi de zi sunt vindecată fără să aştept la cozi interminabile, zi de zi sunt bandajată, zi de zi sunt trasă înapoi, zi de zi sunt salvată.
