Printre altele
Mă apropii de finalul liceului şi, după aproape 12 ani de şcoală, privind în urmă, mă întreb la ce mi-au folosit o sumedenie de materii la care a trebuit să învăţ.
Ei bine, e clar faptul că învăţământul din România a suferit în ultimul timp schimbări radicale, care din păcate nu s-au răsfrânt asupra domnilor miniştri, ci asupra unor tineri, şi aşa debusolaţi de vârsta pe care o au. De la grădiniţă la liceu, toţi sunt nişte cobai antrenaţi în diferite proiecte educaţionale ale diferitor miniştri. O generaţie nouă, un nou şir de modificări. Pe lângă aceste schimbări, mai mult sau mai puţin benefice, despre care elevii oricum nu sunt întrebati, şi ei au câteva lucruri de obiectat cu privire la sistemul educaţional din România.
S-a pus atât de mult accent pe schimbarea examenului de Capacitate, a Bacalaureatului, dar nimeni nu s-a gândit vreodată să privească mai în profunzime. Să facă cel mai banal lucru posibil. Să citească un orar al unui licean, fie el la profil uman sau real. Va fi surprins să regăsească materii care nu au nicio legătură cu profilul ales în clasa a IX-a. Din moment ce elevul a decis să se axeze pe un anumit profil, care mai este rostul "îndopării" cu materii care oricum nu îi plac şi care de cele mai multe ori nici nu pot fi regăsite în categoria aceea numită "cultură generală''?
Cred că aceste cunoştinţe se formează în gimnaziu, liceul având doar rolul să îl perfecţioneze pe tânăr în anumite domenii pe care le agreează în mod special.
Unele dintre aceste materii sunt predate într-un mod exagerat, de pe nişte manuale stufoase, care conţin informaţii multe şi foarte frecvent nefolositoare, încât elevul părăseşte sala de clasă după 50 de minute "îmbuibat" cu o serie de informaţii pe care oricum le va uita în câteva zile.
În plus, pentru elevii de clasa a XII-a, timpul este o noţiune extrem de importantă, întrucât ei au foarte mult de învăţat şi ar putea folosi aceste ore pierdute în acest scop, fără să fie nevoiţi să spună: "mă duc pentru că mi se pune absenţă".
Părerile elevilor sunt în general împotriva acestor ore în plus, cu toate că de cele mai multe ori ei se obişnuiesc cu ele şi încearcă să obţină note mari la aceste discipline doar pentru că ele pot influenţa media generală.
Informaţiile dobândite la aceste materii, introduse printe altele, a căror importanţă nu o neg, de cele mai multe ori nu pot fi folosite în mod practic, ci se rezumă la tipicul stil papagalicesc, o mulţime de detalii nefolositoare, care nu îl vor ajuta pe tânăr cu nimic. Nici in liceu, dar nici în viaţă.
De ieri şi până astăzi
Cu toţii trecem de-a lungul vieţii prin perioada adolescenţei. Mulţi spun că este cea mai frumoasă perioadă a vieţii: dragoste, prieteni, distractie, libertate, dar a fi adolescent implică mereu lucruri atât de simple? Adolescenţa este aceea perioadă în care ţi se definesc personalitatea, stilul, caracterul, schimbările nefiind deloc uşor de suportat din punct de vedere emoţional. Firi rebele şi impulsive, aceşti adulţi în miniatură trec însă de multe ori prin adevărate drame înfruntând conflicte majore cu părinţii sau cu societatea. Diferenţa dintre ce a fost "ieri" şi ce este "astăzi" a perturbat dintotdeauna relaţia unui copil cu părintele său existând o listă întreagă de domenii în care cele două generaţii pică foarte greu sau deloc de acord. Haine, prieteni, şcoală, facultate, fiecare subiect iscă o altă problemă.
Folosind clişee gen: "pe vremea mea" sau "tinerii din ziua de astăzi", părinţii încearcă din diferite motive cum ar fi propriile greşeli sau gura lumii să îşi ţină odrasla în frâu şi - de ce nu? - să o şi controleze, asta însemnând de multe ori să nu o lase să descopere lumea singură, ci să trăiască într-un univers de porţelan, pe care ei îl construiesc fără a-i lăsa dreptul de a "părăsi cuibul" şi de a încerca să evolueze singur, chiar cu riscul de a greşi.
Pot fi remarcate două categorii de relaţii cu părinţii: cele care constituie un conflict continuu din cauza concepţiilor învechite ale părinţilor şi dorinţa adolescentului de a se impune şi cele în care "trunchiul" îşi lasă "aşchia" să sară unde vrea, să facă ce îşi doreşte, cum îşi doreşte şi când doreşte având însă în vedere anumite reguli cu care cele două părţi sunt de acord.
Conflictul dintre generaţii este o problemă dezbătută până la saturaţie de-a lungul anilor, diferite întrebări fiind ridicate în această privintă. În ciuda discuţiilor interminabile, acest conflict persistă, odată cu trecerea timpului căpătând chiar aspecte mult mai grave în ceea ce priveşte ambele părţi implicate.
Disputele sunt atenuate odată cu trecerea anilor în anumite cazuri, dar în altele, mai puţin fericite, persistă, lăsând "urme" adânci asupra personalităţii copilului.
Pentru un adolescent, părintele trebuie să însemne aceea persoană cu care poate vorbi deschis şi liber despre ce simte, fără a-i fi frică de faptul că va plăti cu o săptămână de stat în casă dacă încearcă să îsi impună propriul stil şi propriile gusturi.
Din prea multă protecţie sau chiar din cauza concepţiilor depăşite, unii părinţi tind să pătrundă în viaţa copilului lor mai mult decât este nevoie, răpindu-i ocazia de a se dezvolta frumos şi armonios şi uitând că adolescentul secolului XXI este forţat de societate şi de împrejurări să se comporte într-un anumit fel, acest lucru nefiind însă sinonim cu noţiunea de a o apuca pe căi greşite.
Părinţilor le este greu să se obişnuiască cu tehnologia cu care copiii lor au crescut sau cu obiceiurile acestora, dar trebuie să fie conştienti că asa cum ei şi-au dorit să fie înţeleşi şi acceptaţi în perioada adolescenţei şi copiii lor au aceleaşi drepturi, chiar dacă trăiesc într-o societate diferită.
Defect: m-am născut în România
În ciuda faptului că m-am născut şi am crescut în România, ea nu îmi oferă nici pe departe sentimente de mândrie sau dragoste. Din contră. Este destul de trist că, adolescentă fiind, realizez că ţara mea este un amestec de corupţie şi prostie.
Cum afirmă şi poetul Costel Zăgan în volumul "Inventeme" : "România: O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale".
şantaj, corupţie, mizerie şi de ce nu, imbecilitate. De ce aş iubi o ţară în care există atâta ignoranţă? De ce aş iubi o ţară murdară? De ce aş iubi o ţară plină de cocalari şi piţipoance?
Este înspăimântător să călătoreşti şi să precizezi străinilor că eşti român. Nişte ochi mari se vor holba la tine şi te vei simţi groaznic. Aceasta este România. Aceasta este imaginea pe care ne-am creat-o.
Dacă aş avea ocazia să plec afară pentru a studia sau a munci, aş face-o fără să mă gândesc de două ori. Motive pentru care aş face asta? Nenumărate.
Pentru că îmi doresc o ţară unde oamenii sunt respectaţi şi apreciaţi la adevărata lor valoare, pentru că îmi doresc să fiu felicitată pentru că vin dintr-o anumită ţară, nu discriminată pentru acest lucru, pentru că îmi doresc să fiu mândră de locul unde trăiesc.
Nu neg faptul că România este o ţară frumoasă, dar dacă vorbim doar de relief, de locaţii, de regiuni, nu dacă vorbim de oameni. În fond, ei fac locul unde trăiesc frumos sau urât, iar românii nu reuşesc decât să urâţească România.
Printre "almanahe", drumuri europene arătând ca drumuri comunale, minorităţi care cerşesc şi îţi măzgălesc parbrizul la semafor, România reuşeşte cu greu să mai pledeze pentru o ţară dezvoltată şi frumoasă, demnă de vizitat şi locuit.
De aceea sute de tineri trec graniţa anual, fără nici cel mai mic regret, întrucât plaiurile noastre le "taie craca de sub picioare", ţinând în loc evoluţia acestora şi obligându-i să suporte mitocănia şi prostia.
Ca şi cum ai da un interviu pentru un loc de muncă şi îţi "scapă" un mic defect. Nu-i aşa că cel din faţa ta se gândeşte de două ori înainte de a te angaja ?
Exact la fel se întâmplă cu foarte mulţi tineri. Cel mai mare defect al lor este că s-au născut aici şi că au fost supuşi într-un mod barbar aş putea zice sistemului din România. Unii se obişnuiesc şi încearcă să ducă un trai cât de cât normal. Alţii, mai curajoşi, reuşesc să "evadeze" pentru a-şi realiza visurile. Cine îi poate condamna?
Scuturile dumneavoastră
01grevÎn ultimele săptămâni, România s-a transformat practic într-un câmp de luptă, pe care mai apare din când în când câte o armată de grevişti nemulţumiţi, gata să întrerupă orice activitate în domeniul din care provine, în caz că Guvernul nu îi satisface unele revendicări. Practic, după decizia Guvernului de a lua 25% din salariile bugetarilor şi 15% din pensii, România a luat foc.
CFR anunţa greva, spitalele anunţau greva şi, bineînţeles, cum ne-am obişnuit, profesorii nu fac excepţie şi se alătură greviştilor.
Exact cu câteva luni înainte de începerea examenului de Bacalaureat, aceştia au ameninţat că nu îl vor mai susţine şi că practic, elevii de clasa a XII-a vor rămâne "în pom". Dat fiind faptul că sunt în această situaţie, subiectul mi-a dat o mare bătaie de cap.
Nu neg faptul că în România se trăieşte greu, se munceşte mult pe bani puţini şi înţeleg nemulţumirile cadrelor didactice. Nu este uşor să plăteşti taxe, impozite, rate, întreţinere şi să ai şi bani de mâncare, dar s-a gândit cineva două minute, cum ne simţim noi elevii ?
Nu se mai ia în calcul metoda comunistă pe care toţi o practică atunci când vine vorba de impresionat profesorii: cadouri, zeci de milioane investite în ore de meditaţii, aşa ca să fie doamna/domnul profesor mulţumit şi să te treacă la materia respectivă. Atunci niciun profesor nu spune: "nu pot să primesc".
Da, situaţia este foarte grea, foarte complicată, până şi noi suntem conştienţi de asta, dar aceste ameninţări nu fac decât să ne demoralizeze psihic şi să ne facă să ne pierdem dorinţa de a face ceva bun pentru ţara asta.. Şi apoi vă întrebaţi de ce nu suntem naţionalişti.
După ce am fost cobaii ministrului învăţământului, acum ce am devenit? Scuturile dumneavoastră?
Început
Îmi amintesc şi acum prima dată când am păşit în redacţia de la "Obiectiv". Aveam emoţii foarte mari, de ce să nu recunosc? Un şir interminabil de scări, multe ziare, postere şi feţe zâmbitoare. Eram ultima venită în echipa "Juniorilor". Fetele ştiau cum mergeau lucrurile, eu însă admiram fascinată tăbliţele de pe fiecare uşă, birourile şi forfota din jurul meu.
Nu mai fusesem niciodată într-o redacţie şi atracţia a fost instantanee. Era ca în acele situaţii când simţi că, din toate locurile din lume, tu trebuie să fii acolo, în acel moment, în acea zi.
"Obiectiv" a fost mai mult decât "Scriu şi eu". Pentru mine, personal, a fost un început. Un început care mi-a tăiat răsuflarea. Poate vă întrebaţi de ce descriu senzaţia atât de elaborat. Ei bine, pentru că acest ziar mă va influenţa toată viaţa.
Aici am învăţat pentru prima dată ce înseamnă să faci un interviu, ce înseamnă să ceri părerea celor din jur, ce înseamnă să munceşti în echipă, ce înseamnă să oferi lumii adevărul. Şi eu asta îmi doresc, să le arăt oamenilor adevărul. Îmi doresc să devin jurnalistă. Îmi doresc să urmez Facultatea de Jurnalism şi să mă perfecţionez în ale scrisului. Vreau să am conştiinţa curată, oferindu-le cititorilor realitatea, cu tot ceea ce implică ea.
Rubrica "Junior" nu a făcut decât să ne dea nouă, o mână de adolescenţi, ocazia de a vorbi în numele tuturor celor de vârsta noastră, de a ridica nişte semne de întrebare şi de a încerca să rezolvăm câteva dintre problemele ce ne măcinau.
Sperăm că am reuşit asta, că ne-am ridicat la aşteptări şi că am ajutat tinerii să vorbească liber despre ceea ce gândesc şi ce vor.
De aceea, "Obiectiv" a schimbat radical viziunea mea asupra multor lucruri, învăţându-mă că este important să îţi spui punctul de vedere clar, deschis şi argumentat. Am încă o vârstă fragedă,dar sper că acest ziar să fie începutul unui lung şir de colaborări şi de succese în acest domeniu.
